ANDREEA MAFTEI - LEBEDE ROȘII

Andreea Maftei – Lebede roșii (editura Junimea, Iași, 2018/2019): În „Lebede roșii”, volumul de debut, de o remarcabilă coerență stilistică și tematică, Andreea Maftei lasă spațiul liric în stăpânirea unui daimon al feminității; delicată, sărutând văi și chemând vântul, încurcând și descurcând ploi reci și repezi, dar și „obraznică”, cu pieptul zvâcnind în mers, urmând poftele lumescului, o Evă și mărul său, copilăroasă, jucându-se cu zăpada primilor ani în parfumul aluatului copt, dar și prinsă în neliniștea așteptării unui Zburător „pe aripi de iubire”, în prima înnamorare serioasă. Andreea Maftei adună în „Lebede roșii” fragmente ale fluxului unei existențe cu doi protagoniști: „tu, un Adam, eu, o Eva”, Romeo și Julieta, în eterna poveste a păcatului și dragostei. (extras din prefața cărții semnată de criticul Ioan Holban)

O epifanie a luminii solare, a vieții, în tulburătorul azil al poeziei. (extras de cronica literară semnată de scriitoarea Angela Nache Mamier, Franța) 

Lebede roșii

Lebede roșii înoată timid
prin trupul devenirilor. Val după val
curg lin, spre cea mai strașnică simțire. Nesiguranța.

Mă vor îmbrățișa,
apoi vor răsuci gâtul, semeț -
noduri de vânt spre tărâmul nașterii mele.
Cu rădăcini-obstacol,
adevărul cântărește greu
pe ape verzi, tulburi.
Lebedelor le va ieși roșul din pene,
din zâne albe, feciorelnice
și nonconformiste.

Aceleași lebede
înoată astăzi spre lumină.

Rătăcire

Străină. Orașul nu-i de-aici. Mama nu e de-aici. Frații sunt alții, te înconjoară cu ură.
Orașul, pustiu. Unde îți pui piciorul sună.
Sub talpă se zbate dorul.
Pământul afânat de ploi arată rătăcirea urbană. Ploi de lumină. Becuri peste tot.
Dezvelesc. Pământul afânat superficial, precum un zâmbet aruncat peste umăr.
Și iar străină. Un tată îți spune să fugi.
Fugi.
Pământul te va înghiți curând.
Dar urma... urma ți-e sădită bine.

Povestea sânului rușinat

Spuneți voi,

gura dulce de lapte nu-i așteptare/
prima înamorare serioasă, la vârstă fragedă,
când minte nu-i, decât o zbatere delicată
de aripi și de gângurit, în abandon?

Spuneți voi,

lumina din ochii săi, copți de îngrijorare, nu-i
prima trăsnaie pusă pe foc și uitată
sub duș/doar baie de soare și țopăituri
pe un picior, și cât de caldă?

Spuneți voi,

pielea ei dantelată, parfum pe limba mielului
fraged și tânguitor, nu-i blânda tăcere din Univers,
însiropată cu miere din cele mai
sfinte flori – sânii ei?

Spuneți voi,

nu-i legea plăcerii privitul acela duios, încrustat
în anii ei, în gândul ei, în somnul ei, în tot al ei,
dat cu încredere, fără vreo plată să-ntoarcă
curat un zâmbet zeiesc.

Vocea ei. În culori.

Viața-n secunde-mpărțită şi-n respirații pe minut,
pe sânii ei mușcați de spasme, plini cu
nectar strâns din senin,
sub geană, plumb, /fără de timp şi anotimp
și fără boli. Nu.

Spuneți voi!…

Tăcerea suspinelor

Pântecul meu ți-a născut iubirea. Te-a adorat.
Durerea m-a încoronat regină.
Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,
am rezistat.
Ei mi-au arătat calea. Cu sângele curgând șiroi.
Picioarele mele, mâinile, organele,
lumea dinlăuntrul meu,
toate au fost spălate
din chinul facerii grele.

Mama mea știe, /sora mea știe,
orice femeie știe. Până și fiica din pântec
știe
Tăcerea suspinelor după supraviețuire.

Circular

La degetul mic, toată mișcarea aceea -
furtună.
Sângele ei reînnodat, pe inelar,
bătăile luminoase din pântec
revărsate sub coastele albe,
de fildeș.
Pieptul femeii. La o aruncătură.
Zvâcnește cum calcă pe vârfuri.
Încurcă și descurcă ploi reci și repezi.
Ori râuri, râuri. Clădește
pe coapse ferme. Toate frânghiile
îi pierd tumultul strâns
cu tot pământul scuturat
peste umăr.
La temelie. Luna frământă.
Universul începe să miște.
Îl leagănă. Sub gene. Îl colindă. Îi dă
propriul nume.
Sărută văi și cheamă vântul,
când sânii săi mocnesc, neîncetat,
de umplu norii. Răstoarnă gânduri.
Și ea lumină. /Lumina grea.

Poate să tacă. Poate să frângă.

Poate s-adape. Poate să strângă.

Poate să urce. Poate să plângă.

Poate să nască. Poate să frigă.

Poate cărări. Poate adâncuri.

Pământul tot rotește orb,
sapă pustiuri, curge-n mări,
și ea, doar cântă.

Timp

Sub clepsidra
întoarsă de trei ori a
câte zece suișuri-coborâșuri,
eram eu,
cu nisipul în sprâncene.
Am strigat să se oprească,
să-mi dea timp. În răstimp,
mă scuturai.
Sunetul scurgerii, tot mai strident.
Un ungher al sufletului era plin,
un altul, inconștient, zăcea.
Mă vedeai..
Şi, de fiecare dată,
când clepsidra se întorcea,
injust, dar atât de firesc,
mă ștergeai.

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Andreea Maftei

Citește aici: Andreea Maftei - Domino de cuvinte

Blog de autor: Andreea Maftei ~despre viață în câteva cuvinte~

 

Copyright © 2019 Andreea Maftei

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.