MIHAI MARIAN - ÎN TIMP CE TU

Mihai Marian - în timp ce tu (editura Eurostampa, 2019): O surpriză de proporții este a doua carte a lui Mihai Marian, după debutul destul de prudent din 2018 cu Negru Opac. Mi-am promis să iau o pauză de la recomandări de ultima copertă, nevrând să ajung ca alții un autor profesionist de blurb-uri, însă volumul său m-a ținut cu sufletul la gură. Am început să-l citesc convins că îmi voi doza lectura în câteva reprize, însă mi-a fost imposibil să mă opresc – și să mă abțin de la a scrie aceste rânduri. Dacă ar fi fost doar cartea cuiva care a făcut într-un timp scurt niște progrese semnificative în ordinea noutății discursului său, nu aș fi fost peste măsură de încântat, am tot văzut poeți bunicei care prind trenul ceva mai târziu și se raliază la o modă sau un curent literar – și cam asta e tot. Însă M. Marian nu doar că scrie acum cu naturalețea, vâna și tehnicitatea excelent stăpânită a celor mai buni poeți, dar biografismul său e dârz, autentic și nerutinat, expresia limpede, iar nervul etic vibrează lucid și neconcesiv. Stoicismul său e o experiență pe care Mihai Marian o împărtășește fără să mimeze și fără să vrea cu tot dinadinsul să se facă simpatic celui care-i citește versurile. De fapt, am impresia că aspectul acesta a încetat să-l mai intereseze. Iar de aici cred că începe o aventură poetică realmente pasionantă. (Claudiu Komartin)

tropism

nimic nu se compară cu bucuria de-a nu mișca un deget,

de-a rămîne complet absorbit de liniștite

și în tăcere,

să urmăres coamenii și întîmplărilel or,

firul chiar și celui mai mic eveniment.

îmi place să privesc prin picăturile din sticlă distorsiunea străzii,

cîinele de zăpadă șchiopătînd,

neutrinii alunecând prin corpurile noastre,

prin clădiri şi pământ cu o viteză de trilioane pe secundă.

astfel trăiesc bucuria pierderii voinței conștiente:

cu botul pe labe,

fericit în poziția mea,

absolut mulțumit de greutatea sufletului,

de neclaritatea intențiilor.

nimic nu îmi scapă,

nimic nu interferează,

sînt satelitul perfect

care comprimă și decomprimă,

amplifică semnalul fluctuant

al celor care vin și pleacă

acoperiți în fiecare clipă de-un strat tot mai gros

din praful gri al eternității.

“ce este, este. ce nu este, nu este“

o noapte doar de somn liniștit

şi nu mai găseşti lumea așa cum o ştiai:

e-acum un mic golf mărginit de stabilopozi,

pe a cărui plajă zac carbonizate

trupuri purtînd ochelari fumurii.

materia întunecată și materia luminoasă

recapitulează geneza,

continuă nesfîrșitul șir de crime de-a lungul țărmului.

în atmosferă persistă încă unda de șoc

a vorbelor spuse seara trecută de un crist metalic:

“ce este, este

ce nu este, nu este.“

oraşul, ca o boală a creierului,

se-ntunecă tot mai tare. devine o uriașă bilă metalică,

o molie căutînd instinctiv lumina.

soarele se aprinde din a doua încercare

în timp ce tu

în forfota orașului, trupul se diluează.

e un vis în care pietre din caldarîm se amestecă

împreună cu oase de porc însîngerate și fulgi de zăpadă.

oamenii rîd, glumesc, își arată dinții lipsă,

piepturile perforate de mici arici albaștri care cînd pleznesc,

la ieșirea din trup, lasă un miros de parfum

ce trezește din somn femeia-păianjen.

se sperie ca gîndacii din bucătărie de raza unei

lumini bruște

celulele corpului cînd îi văd plasa întinsă.

pe mînerele scaunelor din autobuze,

pe băncile din sălile de așteptare

sclipește grăsimea zădărniciei.

vidul înconjoară cu pași sonori totul.

nu există trecut și nici viitor.

în zadar scormonesc în amintire după ceva de neiertat, ceva care să mă înfioare,

în care să văd măcar strălucirea apei trase la closet.

dar nu există nimic furișat în sus pe treptele memoriei.

se zguduie nebunește orașul cînd

umbra proiectată în lungul străzii

face schimb de păr, cartilaje, oase și sînge cu trupul.

promisiuni, autostrăzi, benzinării cu luminile stinse, fluturarea aripii unei molii

se interpun definitiv între noi.

știi, relieful acesta ciudat al momentului,

secunda dură ca o cască de motociclist,

îmi spun că ochii închiși,

pumnii strînși, banda adezivă care îmi ține trupul laolaltă,

nu vor schimba nimic,

voi rămîne hibernînd aici la marginea galaxiei,

în timp ce tu...

singurul răspuns credibil

mă obişnuisem deja atît de bine cu zgomotul de motoare mari, cu scrîșnetul pietrișului sub roțile camioanelor agabaritice, încît începusem să măsor timpul după mersul lor. noaptea, simțeam mai întîi cum patul începea ușor să vibreze, apoi auzeam murmurînd aproape imperceptibil în vitrină, peștele de sticlă al mamei, balerina de porțelan albastru, sticlele de whisky și parfum ale tatălui. doar cîteva secunde mai treceau pînă cînd casa întreagă începea să trepideze și luminile farurilor intrînd prin ferestrele mari pătrate, sfîșiau pielea tensionată a întunericului, întinsă ca membrana unei tobe între plafon și dușumeaua mereu mirosind a petrosin. fasciculele găureau pereții albi lăsînd imaginației o structură izbitor de cinematică, se alergau între ele buimace, lucru ce nu făcea altceva decît să alimenteze şi mai mult iluzia propriei evadări. cred că așa se simțea și Cousteau în batiscaful său scufundat în albastru: puțin claustrofob, puțin blazat, încercuit, încercînd să-și conecteze mintea la marele rechin alb, să corecteze neregularitățile marginilor limbii frecînd-o de spinarea uneibalenei albastre. cred că așa trăise și Trakl, ghemuit într-un colț, în miezul întunecimii, adulmecînd rășina de brad a podelei, cu degetele orbecăind prin putregai, cu o stare de vertij continuu, dintr-un singur salt dînd ocol pămîntului. în acea ultimă vară, petrecută lîngă șantier, în perioada definitivei înfrîngeri, însingurarea a însemnat nu numai o neguroasă aură existențială, dar şi o catartică, foarte utilă experiență a izbăvirii, a izbăvirii de frică şi foame. după mult timp, nu mai eram doi în războiul împotriva realității. nu mai priveam împreună în vitrinele magazinelor siluetele tot mai micșorate de frig. nu eram alături împreună să scuturăm scrumul țigărilor fumate pînă la filtru pe lemnul vopsit în verde al băncilor din Cișmigiu, în timp ce atomii în ghete de jir se desprindeau din gură fir cu fir pînă la destrămarea totală a ființelor noastre. gîndul la plecare nu făcea decît să îmi accentueze stările: trăiam în camera umedă, cu pereți lipicioși și aer stătut, ca într-o cușetă de tren. cu lucrurile mereu împachetate, ghetele lîngă ușă și valizele sub masă, acoperit întotdeauna de un pled vechi, zdrențuit, dar călduros. cît era ziua de lungă moțăiam. mă trezeam rareori. doar cît să iau o înghițitură de apă, să înfulec grăbit un sandwich făcut invariabil din aceleași ingrediente. rămîneam treaz doar cît să privesc preț de cîteva minute, de după jaluzelele coborîte, muncitorii bine aghezmuiți, meticuloși ca viermii de pe cadavre, învelit ca în timpul unei lungi călătorii pe timp de iarnă. o iarnă ca cea în care, pe un Magheru-ngropat sub zîmbete fragmentate, “paşii ne cunoșteau abisul, trupurile ne plimbau cerul“, un asteroid

încerca să agațe o stea de mare.

***

scriem pentru a susține această lume fragilă

subțiată de topirea continuă a ghețarilor,

pentru realitatea îmbîcsită pe care abia o mai respirăm,

pentru calmante,

pentru cîțiva litri de oxigen pur.

scriem să ni se întoarcă morții

“cu moartea pe moarte călcînd“,

despre particule fotonice și strigoi.

iar când obosim,

pe asfalt desenăm portrete,

instrumentare pentru dezinfecție,

alunecări de teren,

poeți ce-și sapă groapa,

cresc șoareci în garsonierele pline cu firimituri de fericire dintr-o tinerețe cataleptică.

desenăm

un alt prag pentru apartamentul 66

de la etajul 5,

pe copertele noilor volume de poezii,

saliva ce pătează colțul pernei lui Bob Dylan,

efortul lui Murakami de-a se abține să nu urineze.

îl schițăm pe Cărtărescu în fața chiuvetei - singurul loc unde

se putea încălța fata cu șosete de diamant,

pe femeia care taie în fața blocului gîsca

pentru neprihănire,

pentru un dumnezeu derutat

și o creionăm pe fetița care pîndește să elibereze pasărea

din sacul de pînză în care se zbate.

însă tot ce surprinde creionul este copilul ținînd speriat mâinile pe ochi

și acesta este momentul cînd reîncepem să scriem

despre moartea ultimei gîrlițe mici,

despre cele două milioane de animale sălbatice care

vor fi ucise anul acesta doar în în România,

despre lumea subțiată de topirea continuă a ghețarilor,

despre această realitate îmbîcsită

pe care abia o mai respirăm

Citește mai multe versuri și profilul poetului aici: Negru Opac

Citește aici poezii din volumele: Negru Opac și Creaturi matematice reci

Blog personal de poezie: Negru Opac

Copyright © 2019 Mihai Marian

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.