Sună înfundat pământul
Peste scândura din groapă,
Peste scândura de fag.
Oase, oase va rămâne,
Poate vreun semn pe prag.
Furnica
Plâng greierii în toamnă,
Prin iarbă coasa a trecut,
Grăunţe carele nu cară.
Furnica nu salută
Un greiere flămând
Şi cântu-i de ocară.
Nedreptate
Se-ndreaptă omul des la mat,
E “ţăran” la oraş;
Rupt în coate şi bătrân,
La mat se-ndreaptă nedreptatea.
Discută omătul, l-a îngropat.
Pe vremea-aceia eram tânăr
Aveam şi cai şi boi,
Armată am făcut,
Şi patru ani război.
E nedreptate, să ştii,
Trăim mai rău ca ieri.
Nu are cine să ne-ngroape,
Pe la străini sunt fii.
Neîngopaţi murim, murim de vii
În nedreptate şi ocară...
Sunt bătrân şi merg la mat,
Moara s-a dărăpănat şi-i greu
Să cumpăr fără bani o pâine în sat.
Eminescu s-a născut într-o zi,
A murit în altă zi.
Între acestea, între prima şi ultima zi,
A fost doar Eminescu.
Azi
noapte am locuit într-un acvariu cu apă,
Sunt limpezit, spălat de gânduri, de
păcate.
Aş putea să tac, să nu mai scriu, să fac
rocade.
Mi-au încolţit gândurile în acvarii
secate.
Arată-mi, Doamne, unde eşti,
Împărăţia Ta nu-i surdă.
Arată-mi, Doamne, unde eşti,
Urechea-mi să te-adă
Smoala
Cum a ajuns acest material în iad?
Cine mă trage din smoală de urechi?
...Cazane fierb continuu,
Respirul îmi vine din aer bule
Mă oxidez...
Râul iadului nu este-n vad
Mutat de draci cu furca,
Mă-nec iar mă ridic iar cad.
Aştept pe gratis altă moarte.
Aflată-n cercetare
Sunt
asupritul a trei căi:
-
Calea lui Dumnezeu.
-
Calea diavolului.
-
Calea ta.
Calea lui Dumnezeu au aflat-o alţii.
Calea diavolului mai are spaţii.
În lipsă de alte opţiuni, aleg calea ta.
Oriunde umblu am stăpân.
Cele
dintâi arte au fost: muzica, tirul cu arcul,
conducerea carului cu patru roţi, caligrafia şi aritmetica. Din acestea s-a
născut poezia.
O mie
nouă sute şapte
În o mie nouă sute şapte
S-au ridicat la cer
Incendii de conace
Şi răsvrătiţii cei dintâi,
Flămânzii din Flămânzi.
După ministru de interne
Au murit zece:
Opt speriaţi de tun,
Doi axsfisiaţi cu fum.
Petre Petre a supravieţuit
Până acum.
Ne-adună
Ne-adună ţărâna
Rogojina de lut
Lanul de grâu
Prin care
Ileana a trecut
Cu plete aurii
Mângâiate de vânt,
De ciocârlii.
Ne-adună maci
mai roşi
Lacrimi târzii
Mame căutând
Rătăciţi fii.
Loessul reavăn
Cu urme de sfinţi
Talpa groasă
Talpă de fii
şi părinţi...
Candela în cui
rămasă
O lumânare rece
Pe fereastră...
Ne-adună pe acasă.
Astrologie
În compania lui Alen Poe
Îmbrăţişez selena
Aflată în sin de alfa
Fost cos de beta pe dos.
Ambele variante au Uranus
În casa de foc, în conjucţie
Cu poezia.
Stalactite
În mine nu am stalactite
Să-mi ţină-nfrigurarea
În timp ce clipa mă adună
Tot mai singur
Nu am stabilopozi sa-mi ţină
Revărsarea în care mă adun.
E tot ce ştiu de mine
Şi mai păşesc prin scrum
Acum spre tine.
Lumea
în marcaje e pulbere
Şi-ngheţ
Anotimpuri se ofilesc
Primăvară nu este pe Pământ,
În Univers
Stă Cerul în frigorii, cu lacăte
La Porţi
De Rai de Iad
Navighez printre binoame
Şi neant
Când
Dumnezeu mai are preţ.
Tablou
bătut în ţinte
Nu-ţi iese mersul, Murgule,
Statuie pe un piedestal,
Mersul tău semeţ
La o şaretă-mpărătească
Pe un bulevard.
Pe şale ai purtat împărătese,
Împăraţi
Şi călăraşii la război.
Aţi căzut câteodată
Amândoi.
Semeţ nu este plugul,
Ţăranul la nevoi
Te vinde El-zorab,
Te vrea-napoi.
Semeţ îţi este Murgule
Trapul liber în zăvoi.
Te ţin minte, acum
Tablou bătut în ţinte.
Nu vom
găsi
Ne pierdem
În veşnicii ulterior dorite
Ne pierdem pe pământ
Iubind trupuri conectate
La proprii shăstrii.
Feroce egoism.
Ne agăţăm de erezii
De stele, de-o salvare -
Nu găsim o veşnicie
În plus.
Zeița
vămilor
Doare ultima stea
doare Calea Lactee
Zeiţa pune polen
pe rănile din cer
Încovoiat am urcat
patruzeci de vămi
rănindu-mă
pune zeiţă polen
în vămile de ger
Apa şi mintea tulbure se clorinează să
fie potabile
„Tălpile sunt...branhii’’ - prin ele
respir asfaltul, respir pământul, drumul de lut, rătăcind.
Caut un drum cu copite pierdut demult.
............
Harta
arşiţei - ursite
Cuprinde caloienii duşi de bunica la
Ialomiţa pe firul de apă ce abia mai curgea
Paparudele care umblau dansând pe uliţă
prin praful până la glesne, implorând ploaia
Praful fierbinte al copilăriei care imi
frigea tălpile desculţe şi câte alte arşiţe erau.
Pământul crăpa de sete... oamenii,
vitele şi prigorii priveau spre cer aşteptând o picătură de apă din ploile lui
Dumnezeu.
Prinţesa poeziei este o telurică frumoasă... ca poezia.
Inima nimic nu cere, noi vrem bani şi doar plăcere, frumuseţe,
mângâiere.
(din volumele în pregătire Corăbii
de gînduri - empatii şi Numai poeme)
Copyright © 2019 Dan Drăguș
Utilizarea integrală sau
parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.