OANA FRENȚESCU - DINCOLO DE FEREASTRĂ

Oana Frențescu – Dincolo de fereastră (editura PIM, Iași, 2017): Locuită toată, până şi sub talpă, de poezie ("Mereu poezia”), "orga" penelului distinsei doamne Oana Frentescu îşi revarsă acordurile literare serafice şi dulci, umplându-ne sufletul, cugetul şi inima cu un  poesis de înaltă ținută! Într-o lume în care "atâta moarte şi înviere are loc în fiecare clipă" ("În vers"), așteptăm  cu interes viitorul volum şi îi dorim ca "universul să o aibă în inventar" ("Mi-e gândul") pentru mult timp, spre a ne încânta cu noi "ferestre spre cuvânt", deschise larg, din inimă, către cititorii domniei-sale! (extras din prefața semnată de dl. Mugurel Puşcaş - Liga Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor Europeni din Modova)

Copacii umblă

Copacii umblă în picioarele goale,

poetul plimbă a lor tristețe

într-un  amurg  de toamnă cenușiu și rece.

Un frig se așază pe fiecare piatră,

o amintire trece-n grabă

atingând o clipă  ruptă din timp,

trecând deșirat pe sub pleoapă.

Umărul tău își ia zborul vertical,

eu mă subții într-o răcoare ce mă-nconjoară,

suntem suspendați pe-un drum banal.

Cuvintele călătoresc pe  curenții reci,

un cuvânt azvârlit devine rărit

sfâșiat de vânt și de frig.

Alunec  în ochiul care plânge

al poetului, prin toamna cu amprente cenușii,

într-o lumină ce se stinge.

Fereastra

Fereastra fuge în linie dreaptă

pe partea cealaltă de stradă.

Culoarea albastră înghesuie sufletul

cu o amintire întinsă pe o rană ce doare.

Alerg în mine unde nu am margini

și ochii rămân privind mai departe.

Un răsărit de litere flambate

împarte speranțe deșarte,

gânduri fără culoare trec strada

lățindu-se până se sfarmă și cad.

Ziduri de aer flutură-n vânt

și calc pe silabe ce curg pe pământ.

Lumina cade..

Lumina cade pieziș peste cuvintele

puse la păstrat arătându-le

spinarea fără aripi,

acoperite cu ierburi străine

și culoare arămie.

Un înger strălucește nepăsător

trecând pe deasupra lor.

Aprilie și pietrele sunt duh

de-o singură suflare îmbătate.

Și pietrele toate vor să zboare,

doar cuvintele tac adunate

într-o grămadă uitată de vreme,

neîmpărtășite încât să treacă prin două inimi.

Eu am rămas pe afară urmându-mi umbra

ce mă ia de mână neîntrebată,

trecând pe străzi într-un nor de tăcere,

sub primăvara înjunghiată de soare.

Orga își vărsa acordurile

Orga își vărsa acordurile sferice

desfăcând în rana mea armonia cerească.

Eu mă-nălţam plutind spre tavan unde îngerii

acordau o gamă pământească

ondulând culorile-n vitralii.

Prin fumul de  tămâie,

cuvintele se rupeau din trup

ca într-un plâns.

Lumina alerga pe icoane.

Iluzii de dezlegare tapetau pereții

sfărmând neliniști, invadând neputința.

Forme de îngeri prindeau în clame

uriașul candelabru,

răsfirând enorme luciri în curcubeie.

Capetele fără măști se tulburau

la granița dintre maluri.

Între rai și iad tristețea duminicii sucombă.

Abisul răsărea cu o cale întinsă

spre pocăință.

Ninge

Păsări agățate de sârmă,

copaci țipând de atâta alb,

orașul răpit de liniștea zidurilor fără grai

și-o alungare de praf binevenită.

Aș putea picta forma tristă a pașilor

prin zăpada cu bucurii și toane.

Se așterne-n cale un vers fardat,

e solitar și cade-n resemnare.

Și ninge drept, pieziș, triunghiular,

până ce aripile îngheață

în țurțuri fără culoare.

Ninge-n luciri ce se sting

rând pe rând,

ninge dezmățat și ninge-n gând,

ninge peste mine, ninge în cuvânt.

Mă umplu de tine

Mă umplu de tine

umblând prin cuvintele verzi,

sunetul lor întinde o spirală pe os,

gândul țese golurile

acoperindu-le cu stele.

Din potire albastre

se prelinge înserarea cenușie

rămânând un târziu format din noi.

Într-ascuns fereastra

primește luna în casă

și somnul alege vise cu amândoi.

Versul crește șoptit

pe o floare de trandafir roșu.

Nu voi ști niciodată s-aleg cuvântul

pe care să ți-l dau, să rămână al tău.

Doar marți

Doar marți îndoiala blochează

visul nopții din fața ferestrei,

surâsul rămâne pe buze

și telefonul tremură nevropat

lângă trupul meu.

Dimineața a băut cu mine ceaiul rubiniu

după care a ascuns soarele după un nor,

a aruncat lumea pe geam

cu o viteză insolentă, 

mi-a zgâlțâit tramvaiul

filtrându-l printr-o spaimă a dezmembrării

la fel cu știrile dezolante de la tv.

Am văzut negru și alb, am simțit amar și dulce

ca atunci când ai mișcat întunericul cu palmele acoperindu-mi ochii.

E marți cuvintele sunt împăiate,

iar îngerul adună unu și cu unu și nu fac totdeauna doi.

Umăr lângă umăr

Umăr, lângă umăr merg în lumina

și-n aerul ce-l respiri odată cu mine.

Suntem îngânați de-un cântec întins

până-n nori și coborât și sub tălpi.

Buzele tale îi fură cuvintele

ce sclipesc în lumină,

iar sunetele aleargă

pe crengi de sus în jos.

Nici copacii nu se împotrivesc,

mergând odată cu noi

așa, desfrunziți și goi,

în iarna ce nu vine să-i îmbrace.

În ora ta verde sunt atât de frumoasă

și lumea-i cu noi și toată-i a noastră. 

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Oana Frențescu

Citește aici: Sensul nespusului, Emoții decojite, Jocul de umbre

 

Copyright © 2018 Oana Frențescu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.