Gilda
Vălcan – medusa (editura Brumar, 2018): Citind poezia Gildei Vălcan, din medusa, m-am surprins transpusă pe
nesimțite din cititor în călător față-n față cu cele două opțiuni puse la
dispoziție de către autoare. Două drumuri deschise înaintea mea, unul mai
îngust și umbrit ca o fîșie de tristețe condensată, și celălalt larg și însorit
ca un drum de fericire nesfîrșită, dintre care - încă de la întîmpinare mi-am
dat seama - pe oricare l-aș fi ales aș fi ajuns în fața altor două căi pe care
le-am intuit (ceea ce s-a și întîmplat). Ele sînt generate și întreținute de
efectele reverberate din curgerea călătoriei prin sufletul ei - descifrabil de
la prima poezie -, tensionat de iubire, pentru că aceasta este tematica cărții
ei în amănunt. Iar trăirile i le-am simțit a fi într-o permanentă oscilație
compensatorie între posibilitatea unui vechi început și a unui nou sfîrșit,
oscilație cu efect de antidot pentru efectele luptei de supraviețuire
sentimentală, un fel de stare yoyo al căutării certitudinii între „a fi sau a
nu fi” (…). Poeta
Gilda Vălcan dorește cu multă frică, Iubirea, iar asta nu sună înfricoșător
pentru că cele două stări combinate într-un scop clar pe-o singură cale
consolidează drumul, și depinde de fiecare călător ce cale își alege dintre comprimare
sau risipire iar femeia Gilda Vălcan crede și dorește, și a reușit să combine
într-un mod fericit aceste două alternative spre drumul pe care și l-a ales,
care cred că este un drum al acceptării și al asumării. Și faptul că a izbîndit
să-l contureze și să ni-l schițeze de-a lungul poemelor, și mai mult, că ni l-a
prezentat, rezistînd judecăților exterioare prin forța păcii interioare se
simte și din absența echivocurilor expresiei, totul fiind expus foarte limpede.
Iar asta mă face să cred că ea a știut dinainte care-i drumul cel mai potrivit
în acord cu dorința ei și cu puterea de administrare, adică un drum care o
reprezintă, cu senzația de soare cald în plină iarnă și cu puțină ceață în
plină vară, cu acea doză de ambiguitate prezentă în conturarea fiecărei
certitudini care o caracterizează în ipostaza feminină. (extras din
recenzia Disertația iubirii, semnată
de scriitoarea Domnica Pop).
la
un moment dat totul era lichid
omul
trecea prin tot,
inima
trecea prin zid.
singura
cale era să curgi prin vid
altfel
riscai să te amesteci cu orice piatră,
cu
orice plantă,
părea
că totul plînge la infinit
și
călătoream, pămînt fluid,
printre
stele.
era
mai greu cînd ajungeam aproape de soare
și
începeam să ne evaporăm,
particule
fine de vis se împrăștiau
și
străluceau ca o ploaie de vară.
nu
era rău, te puteai odihni,
nu
te durea nici un os,
însă,
dorul
de o simplă îmbrățișare
începea
să crească, să aducă aproape lichide care
nu
se puteau amesteca
și
se înfășurau unele în jurul altora pînă împietreau.
abia
atunci pămîntul a început să semene cu o sferă,
să
se rotească, să plutească,
abia
atunci a devenit rece și mai puțin lichid,
din
dorul unei îmbrățișări tăcute,
care
să dureze la infinit....
***
între
noi este o graniță de netrecut:
tu
m-ai iubit mișelește,
eu
te-am iubit dumnezeiește.
nu
dragostea a lipsit dintre noi,
nu
ura ne ținea departe.
cînd
tărîmurile ne erau îndepărtate
visam
să ne întîlnim.
și
ne întîlneam.
însă
dracii tăi săreau pe îngerii mei
iar
îngerii tăi se ascundeau în noapte
la
vederea nepuținţei mele de a biciui,
silabă
cu silabă, toate gîndurile tale
mutilate
de închipuirea celor mai
neînchipuite
fapte.
lîngă
tine auzeam cum se ascut cuțite,
cum
pixuri ieftine semnează pacturi nesăbuite.
la
început îngerii mei dansau cu îngerii tăi
și
dracii noștri se împăcau și se domoleau ca frații.
în
ultimele veacuri însă
dracii
tăi săreau pe îngerii mei,
cuțitele
ce-ți răneau sufletul amăgit de rău
tăiau
în carnea sufletului meu...
am
împrumutat mașina de cusut a mamei
și
m-am cîrpit fără îndemînare:
ochiul
meu privește din frunte,
inima
mea bate în cer,
iar
răsuflarea abia se aude ieșită din umărul altuia.
toate
acestea au costat scump,
a
trebuit să amanetez ceea ce aveam
împreună:
mișelească
- a ta, dumnezeiască - a mea.
***
în
oceanul de piatră am înotat
pînă
mi s-a șters orice urmă de rană.
nu
este mîngîiere mai tandră,
mai
sinceră, mai rară, mai caldă
decît
a inimii de piatră.
ea
își amintește la secundă miile de ani
în
care a fost încercată
și știe, printr-o ușoară alunecare,
să
vindece, să topească, să prefacă
în
apă de sîmbătă spre duminică
chiar
locul acela care doare pînă la os.
(voi
adormi în visul celui ce n-am fost.)
***
atîta
furie în tine,
atîta
ură încleștată în oase.
îmi
ceri un răspuns,
însă
eu ți le-am dat deja pe toate.
un
motiv în plus pentru ca furia ta să crească,
să
se întindă, plagă, peste tot ce a fost poveste,
sau
vis, sau întîmplare.
nimic
în schimb, nici o schimbare.
un
drum bătut în sus și în jos,
ne
întîlnim în pragul lumilor și așteptăm.
- ne scoatem așchiile din carne -
...
ceva
neașteptat, ceva neîntîmplat
și
uite așa nu se mai întîmplă nimic,
muți
în fața zilelor ce trec nemiloase
-
privește ridurile, firele albe, pielea cenușă, șoapta din case –
bineînțeles
că nu te aștept,
căci
n-am plecat niciunul nicăieri,
stăm
în pragul fiecărei case ridicate de noi,
una
pe zi,
- să avem unde visa cînd e închis azilul de
noapte –
și
nu reușesc să-ți desprind furia din oase,
de
parcă ar trebui să citesc în stele ce te apasă.
sau
ar trebui să mă prefac că totul e bine
și
tu ești și ai fost cel care mă așteaptă pe mine.
dar
eu,
eu
te vedeam în vis cum plecai să cînţi
la
o altă fereastră
la
o altfel de casă
ridicată
de alții.
nu,
noi
- despărțiți de lungul unei palme -
nu
vom putea ajunge unul la altul,
ne
desparte furia din oase...
***
Ce ți-a oferit el și
nu ți-am putut da eu?
"Luna de pe
cer."
Cum așa?
"Nu știu, nu ți-aş putea explica nici într-o mie de ani! Și nici măcar nu i-am cerut ceva.
M-a luat de mînă și, de cîte ori Pămîntul mă atrăgea în mrejele lui albastre,
el mă strîngea ușor de degete și-mi lua cu inima toată încrederea. Mă ridica
din cea mai neagră prăpastie. Nici măcar nu-mi rostea numele, mă găsea după
culoare, sau după tăcerea unei dureri de nerostit. Nu mă lăsa prea mult în
soare (îmi este pielea atît de subțire încît arde imediat, am straturi de pete
de la atîta soare), îmi potolea setea cu o singură adiere, îmi pava drumul cu
un singur vers din muzica ce ne însoțea."
Drumul spre Lună?
"Da, cred că da.
Nu știu bine unde mă aflu, dar pentru poeți aici e Luna. Nu vreau să cobor, de
aici totul e un spectacol și doare mai puțin cînd vă ucideți fără motiv.
Uneori."
Am aflat că îți
pierzi mințile, că ți le-ai pierdut de cîteva ori.
"Așa e. Nu știu
dacă se va mai întîmpla. Aici, pe Lună, toți sînt frumoși și triști. Acolo, pe
Pămînt, n-am mai avea minte pentru a înțelege ceva atît de absurd. E bine aici,
vă vedem în fiecare zi și nu vă ducem dorul."
Te-a sărutat?
"Nu."
Ați făcut dragoste?
(Rîd) "O, nu,
nici măcar atît! Am încercat cînd s-a rătăcit prima dată pe Pămînt. Nu știam ce
vrem unul de la altul. Însă nu era vorba de asta. Aici, pe Lună, nu se întîmplă
așa ceva, aici ești mereu altundeva și mereu ținut de mînă de acel cineva care
te-a adus."
Nu înțeleg nimic.
"Nu e nimic de
înțeles. Ai întrebat unde sînt. Ai dat telefoane la prieteni, ai vizitat toate
spitalele, te-ai împrietenit cu soțul meu și tot nu m-ai găsit. Așa că îți
scriu scrisoare de pe Lună. Aici mă vei găsi mereu."
Mai multe poezii și
profilul autoarei aici: Gilda Vălcan
Citește aici: Gilda Vălcan - Duplicitate, Gilda Vălcan - Privighetoarea mecanică
Copyright ©
2018 Gilda Vălcan
Utilizarea integrală
sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.