EMIL GULIAN

Orașul

N'am mai văzut soarele orașului

Decât prin ferestrele podurilor,

Între acoperișuri înalte

Și norii roz din vârfurile copacilor,

Svelți și plini de frunziș.

Sunt prea înalte casele

Ca să ne pară frumoase

Altfel decât în amintire.

Pe lângă grilele lor vânjoase

Pe lângă zidurile lor pietroase

Ne purtam pașii cu îndârjire.

Viața noastră ca o hidră striga

(Cu toate gâturile afară),

Păsările în colivii se certau,

Noi rămâneam pe dinafară

Și, pe deasupra, fără să pară,

Totul trecea ca o luntre ușoară.

(Revista Fundațiilor Regale – 1 septembrie 1939)

Priveliștea

Trăim în moarte ca'ntr'o zi noroasă,

În care peste o sută de ani

Vom fi văzuți cu servieta pe stradă

Călcând pe frunze cu miros de bani.

Ca într'un nor, călcând pe frunze ude,

Vom fi albastre spectre peste ani.

Ei, răsfoind cărți groase despre noi,

Vor ști în ce fel pus-am pălăria

Și cum umblam, clădind vremelnicia,

Să smulgem visuri de-împărțit la doi.

Am incercat o dulce rătăcire

În viața'n care doar am așteptat;

Ca versul nostru să le dea de știre

Că i-am iubit, că ne-am înfiorat

De visul lor, în care n'am intrat.

Și viersul nostru scris în cartea lor,

De-o fi coclit și de o fi nemernic,

Să știe că ne-a fost tot plin de dor

Ca și atunci când ar fi fost puternic

Și că ne-a fost la fel dogoritor.

Și iată, morții cad umbrind câmpia

Și iată, între ei venim și noi;

Ni-e frică să intrăm în azuria

Priveliște în care toți sunt goi.

(Revista Fundațiilor Regale – 1 septembrie 1939)

Dragoste lângă Pom de Crăciun

Lângă pom cu vedenii din păduri,

Înger drept cu spada, stâlp de argint curat.

Curgea linia ta, ca un fir ce arde,

Printre degete de brad înfășurând trup de flori.

Printre lumini aureola și alți sori.

Revăd, revăd, zâmbetul de altădată,

Zâmbetul tău de la Crăciun.

O! Așa, praf de aur în soare...

Cu brad, nematerializat, înger bun,

Cu aripi, cu trup ca neaua...

De supranaturalul lor se mirau.

Printre lumini aureola

Și ochii tăi triști, așa cum erau.

(din vol. Duh de basm – 1934)

Revelație

Ochii, cercuri căzute pe ape,

Lumini în care imaginea-încape:

Tu – de departe, aburoasă făptură,

Cu ochii ascunși, cu glas șters pe gură,

Apari fără pas,

Pe cerul deschis,

Stea cu țepi moi, de vis.

Lângă nenoroc,

Lângă umbră și foc, vii,

Din apele albe te desprinzi,

Sclipiri aprinzi

În vechile oglinzi,

Cercul cel alb, de argint, întuneci,

Când țeși pânză de duh, te aduni și aluneci,

Faci să se-înalțe în creste de val

Sângele pal…

Dar se închide concentric

Cerul sferic,

În maree adună visul excentric,

Soarbe, duhul cel mort, în valuri de negru…

Și iar trec, mecanizat, în cercul cel negru.

(din vol. Duh de basm – 1934)

Amintire

Privește norii aceștia vineți

Cum ne cad pe suflet, cum ne cântă în inimi.

Și soarele aburit cum lucește

Ca un talger vechi, ca un ochi...

Viața a fost înnegurată și mergem

Spre orașul pierdut ca o insulă, ca un nor,

Spre orașul pierdut care se scufundă

În trecut ca o insulă, odihnitor.

Lucea tinerețea în el tot într’o o toamnă

Cu soare aburit,

În greul miros de sfeclă de la fabrica de zahăr.

Fumul ei se lăsa peste nuielile sălciilor din baltă,

Printre care trec bărcile, neauzit.

Mergem spre orașul pierdut ca o insulă, ca un nor,

Dealurile se văd din tren tot mai rare,

Cum mărginesc cerul fumuriu.

Seara își lasă largile valuri

Îngândurate, cozi de comete

Malacovul albastru se destramă devreme,

Mătasea bălților se sfâșie,

Trenul le taie pe îndelete.

(Revista Fundațiilor Regale – mai 1946)

Emil și Hortance Gulian

Emil Gulian (n. 15 mai 1907, Giurgiu - d. decembrie 1942): A absolvit liceul “Ion Maiorescu” din Giurgiu și cursurile Facultății de Drept din București. Deși a obținut și licența în filosofie în anul 1933, Emil Gulian a optat pentru cariera de avocat. Cu toate acestea nu a renunțat la literatură. Emil Gulian a frecventat Cenaclul Sburatorul și s-a alăturat grupării conduse de Camil Petrescu. A publicat poezii, traduceri și articole de critică și teorie literară în presa culturală din perioada interbelică: Revista Fundațiilor Regale, România literară, Cuvântul, Convorbiri literare, Viața românească, Universul literar, Ulise, Floarea de foc etc. Marele critic literar român George Călinescu l-a inclus pe Emil Gulian în volumul său de istorie literară românească (Istoria literaturii române de la origini până în prezent) caracterizându-l ca “poet ce reprezintă poezia ermetică”. Emil Gulian a fost (împreună cu soția sa Hortanse Gulian) primul traducător al a poeziilor lui  Edgar Allan Poe în limba română (1938). A tradus de asemenea din creațiile scriitorilor Jean Racine, Maurice Maeterlink, Guillaume Apollinaire, Valéry Larbaud, Georges Duhamel, Jules Supervielle. Emil Gulian a publicat singurul său volum de versuri Duh de basm în anul 1934 (la Institutul de Arte Grafice “Luceafărul”, volum ilustrat de graficianul Mac Constantinescu). Pentru acest volum, Emil Gulian a fost distins de Societatea Scriitorilor Români cu Premiul pentru debut editorial. 

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Emil Gulian a fost corespondent de război, fiind trimis în linia întâi. A fost luat prizonier și a murit în pe drumurile înzăpezite pe care era dus către Siberia (în decembrie 1942, la 35 de ani).