DANIELA MIHĂEȘ - LA MARGINE DE LUME

Daniela Mihăeş - La margine de lume (editura Eurostampa, 2018): Daniela Mihăeş este una dintre puţinele voci lirice cu un vibrando dramatic natural. Poetei nu i se pare – aşa, ca într-un vis artizanal – că trăieşte momente „para”, „sub” sau „supra”- existenţiale, ci le trăieşte făţiş, cu o intensitate particulară, simţind, secundă de secundă, durerile exerciţiului de „a fi”, pe care le exhibă – într-un torent de incantaţii – cu nădăjdea că va parcurge mai lesne alte şi alte stadii ale suferinţei, până când îşi va duce, la bun sfârşit, ciclul redemptoriu al cunoaşterii de sine. Scriitura Danielei Mihăeş, nu vine să aplice un „CV” la instituţia grafomaniei, ci se ejectează liber, ca expresie irepresibilă a strigătului său interior. Autoarea îşi invocă şi îşi revocă realitatea, în frazări de o anume raţionalitate magică, cărora nu le suprapune trucuri stilistice inutile. Clişeul cotidian, este centrifugat către extreme – început şi sfârşit – când banalitatea devine incidenţă fabuloasă. Enunţul generic – „La margine de lume” – configurează locul unde poeta fiinţează şi de unde îşi reclamă identitatea.  (…) Cele două volume ale autoarei sunt rezultatul unor acte de o nobilă culturalitate: primul – „Trup de fum” (editura Minela, 2017) – apărea la stăruinţa scriitorului Valeriu Barbu, animatorul Cenaclului de la Roma, iar al doilea – „La margine de lume” – este succesul unei competiţii, conduse /iniţiate de reputatul poet bănăţean Geo Galetaru. Ambele demersuri au un deziderat comun: semnalizarea autenticităţii; în cazul de faţă, Daniela Mihăieş – rezidentă în spaţiul lui Dante, permanentă în cel al lui Eminescu şi... existând, în patria poeziei... (Adelina Pop)

Domnule, 

Te plac, de ceva vreme 

Și nu-nțeleg de ce trebuie să port tocuri, 

Pentru ca tu să mă vezi. 

Am ochii mult mai mici decât ai tăi – care pot 

cuprinde, apriat, tot universul – și totuși, 

Eu te văd! 

Cred că m-ai şi strivit sub vârful ascuțit 

Al privirii, de aceea, uneori, mă doare 

Partea stângă. 

Cred că am îmbătrânit! 

Tu nu ai riduri domnule, 

De aceea te plac! 

Tu treci, scurgându-te în clepsidră, 

Mi-o așezi, uşor, pe noptieră şi nu te simt 

Decât dacă mă privesc în oglindă; 

Ai văzut ce ochi mari am făcut? 

Doar atunci se vede culoarea lor, 

Când mă sperii… 

Ce-ți pasă domnule că eu mă duc! 

Cuvintele mele nu spun nimic, 

Sunt ca un ceasornic căruia i-a fost furat ritmul, 

Nu-mi arată cât mai am 

De purtat tocuri numai şi numai 

Pentru ca tu să mă vezi, 

Domnule Timp!

Doamna de duminică 

Dar… nu era așa…. 

Uite, cum îmi topește iarna ultimul simț de 

gheață, cum mă cerne prin cerul alb, 

Iar eu, biata de mine, credeam că... 

Nu contează. 

Îmi beau ceaiul negru şi 

Îmi strâng cordonul. 

Parcă mă leg de ceva solid, 

care-mi dă siguranță. 

De halatul roșu depind de o vreme…. 

Cum aș putea să pretind 

Că îmi lipsește evantaiul? 

Așa m-am născut: cu tava în mână, 

Servind una-alta… necesități. 

Doamnă de duminica, uneori… 

Când port blugii rupți și-mi pun tocuri 

Să par mai înaltă, în societate: 

Zâmbesc şi blițul mă prinde cu ochii deschiși… 

Atunci, îmi trece prin minte toată viața. 

Iată clipa! – îmi spun – cine știe ce gândești, 

Când toți te cred fericită? 

Gata, a venit timpul: 

Schimbă-te și fii umilă! 

Cine te știe cum pari între blițuri?

La margine de lume, „pe mine, mie redă-mă” 

Într-o zi m-am ridicat… 

Noroiul vâscos îngreuna poala rochiei, 

Mă trăgea în jos… greutatea-i lipicioasă 

Nu mă lăsa să părăsesc 

Locul, obișnuit cu mine. 

Eram de-a casei; 

Casa umbrelor, a regretelor, a regreselor, 

Casa cu porțile deschise 

Pentru cei care s-au pierdut, 

Care și-au uitat identitatea… 

Aici, se cuibăreau cu genunchii lumii la piept, 

Tânguindu-şi chinul surd, din oase. 

Mi-am dezvelit gleznele încărcate de dureri; 

Îmi târam pașii să ies din întuneric… 

Mi-era un dor intens de săgeata dimineții, 

De ramurile verzi ale copacilor, 

Mi-era dor ca vântul să-mi mângâie obrajii, 

Să-mi treacă prin păr ca un pieptene, 

Descâlcindu-mi gândurile. 

La margine de lume, 

Orizontul mă aştepta să renasc.

O curbă 

Tristețea sire, o alungi prin corecția vertebrei, 

Nu mai departe de ieri, 

Am văzut că mă pot naște din nou, 

La fiecare moarte a mea am râs. 

Dar nu, râsul meu, nu prevestea nicin bine. 

Gravitam în jurul spaţiilor goale, deşi, ticsite 

de oameni, desenați, parcă, din creion, 

O curbă de grafit, numită viaţă, îi legase, 

Târându-i, anevoie, spre nădejdea 

Că mâine se vor trezi, scuturându-se de curba 

întunecată, cu voința de a-şi îndrepta vertebra. 

Vezi sire, am fost „slugă la doi stăpâni”… 

Schimbam hainele sufletului 

Doar pe negru și gri, niciodată alb… 

Mutilat, zdrobit, încătușat, 

Fără o gură de aer, 

Zăcea umilit. 

La fiecare naștere am plâns, 

Vezi sire, fericirea are durerea ei 

Când iertarea vine de la Cel în care, 

cu toată forța, ai lovit, 

Cu toată ura, ai scuipat. 

Sire, primește-mă în alaiul tău!

Risc 

Hop…laa! 

Când voi iubi din nou, 

Căci voi iubi... 

Doamne, toți fluturii – dar toți! – 

Vor locui pe o petunie albă 

Cu inimă de catifea: 

În jurul ei vor dănţui, ca ca-n basme, 

Zâne cu aripi transparente, 

Luate dintr-un nor, 

Iar cu bagheta magică de raze, 

Vor readuce-n ochi, lumina, 

Şi-atunci, 

De parcă o cortină grea 

S-ar ridica, 

Din ei ţâşni-vor saltimbanci: 

Hop...laaa! 

Din deal în vale, 

De la apus la răsărit, 

Tot neamul păsăresc, tot crângul verde, 

Se vor înghesui, mirați, să vadă... 

Căci după-atâția „nu” 

Și după-atâtea juruinţe 

Că nu va mai iubi,  

Cine-ar putea acum 

Și cine este, 

Frumosul care-a apărut pe nesimțite 

Făcând să-și calce jurământul, 

Și-acum iubește!? 

Cine? 

E doar un gând… 

Să mai iubesc nu știu, 

E prea târziu, e prea devreme, oare!? 

Dar când o fi să fie, 

Veți vedea! 

Hop…laa!

Cred târziu 

Am probat „zamul”, într-o cârciumă imaginară 

Cu mulți străini… 

Dar ne cunoșteam. 

Da. 

Eram prieteni buni… 

Cine-ar fi crezut că ne întâlnim surprinși, 

În același imens parc 

Cu parfum de bolnavi? 

Ne țineam de mână, 

Ne puneam ștreanguri, 

În joacă, 

Umblam în halate de un leu… 

Și păcate, 

Șapte, capitale. 

Ne făceam cruci din ramuri; 

Destule erau… 

Și noi la fel. 

Ne aduceam aminte, atunci, cine suntem… 

Deveneam triști. 

Pe lângă Zam treceau ai noștri: 

Ne priveau peste gard. 

Acolo, 

Vorbeam, pe bune, 

De ce în lume sunt rele… 

Eu nu credeam, 

Dar aprobam negative. 

Unirea cu ai noștri 

Ne-au lăsat, aici, printre gratii, 

De când se construia un canal… 

Trist!, 

Spunea unul. 

Nu, 

Fericirea nu e peste gard, 

Spunea lumii un altul, 

Dezlegând și legând 

Gânduri. 

(* Zam – localitate în judetul Hunedoara, unde se află un spital de boli mintale)

Iubind șina 

Femeia nu dormea; nu a facut-o niciodată. 

Stele gravitau în jurul ei. 

Zâmbetul îl dăruise, lunii… 

O lună plină… 

În nopțile când rătăcea singură 

Cu pasu-i, 

Uneori, călătorea cu trenul, 

Căuta ceva uitat, demult, într-un vagon: 

Un dar peste care își lasăse mănușile… 

Mâinile i-au rămas reci, de atunci… 

Și inima… cu bucăți rupte 

Umbla somnambulă, 

O ținea în mână, arătând-o tuturor… 

Vedeți mai mult… 

Vedeți întreg… 

Eu am orbit în durere… 

Și își căuta, febrilă, mănușile… 

Se împiedica în păcatul ei stângaci: 

Să iubescă șina trenului, 

Unde a uitat ceva cu care n-o să se mai întâlnescă. 

A tăcut. 

Casa zorilor spulbera șina.

Citește mai multe versuri și profilul scriitorului aici: Daniela Mihăeş

Copyright © 2018 Daniela Mihăeş

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.