VIOREL BIRTU-PÎRĂIANU - CUIBURI ÎN CER

Viorel Birtu-Pîrăianu – Cuiburi în cer (editura Colorama, 2018): Viorel Birtu-Pîrăianu a început să scrie pentru a clădi  o lume a iubirii, a speranței și pentru a surprinde esența vieții. În 2015 a publicat său volum de versuri – „Lacrimi”. Ce a urmat, a fost o minunată poveste care continuă astăzi cu volumul “Cuiburi în cer”. Viorel Birtu-Pîrăianu este fără îndoială unul dintre poeții în numele cărora Schiller a formulat nemulțumirea: “Ah, de ce n-o fi putând sufletul să vorbească altui suflet în mod direct?” Și pentru că a constatat că e nevoie să-și obiectiveze sentimentele prin intermediul realității ce-l înconjoară, poetul s-a lăsat în voia intuiției și fanteziei și a început să-și organizeze materialele livrate de un mediu de multe ori ostil sufletului, în versuri. Așa s-a născut poezia Lui Viorel Birtu-Pîrăianu, bântuită de angoasă: ”o amintire roasă de un gând pe calendar/ lacrima a curs și s-a scurs între noi/cuvântul a sângerat la margine de veac” și de  viziunea unei zguduiri universale ”fântânile seacă și timpul coboară/ se aprind cuiburi în cer/ mai arde un gând prin copaci despuiați/ pe ziduri coboară agonic amurgul”. Iubirea, plecările, despărțirile, pașii pierduți, gândurile și timpul sunt teme pe care poetul le decantează emoțional, le ordonează coerent stilistic și cărora le găsește sensul poetic și  pentru totdeauna, ”cuiburi în cer”. (recenzie semnată de poeta Emilia Poenaru Moldovan)

  

ultimul rând

azi clipa trece și iar trece
plecam firesc în altă întrebare
cerneala se uscase pe pagina goală
plecam în noaptea aceea înstelată
mă ajungeau din urmă primii pași

seara mă întindeam pe coapsa lunii
fugise femeia, plecase și timpul rămas

ploua în tăcere,
pe geam se scurgeau anotimpuri
eram fugarul închis într-un ceas
căutam chei printre locuri închise

durerea se scurgea pe pereți

căutam femeia în ultima rană

eu scriam un poem
tu plecai într-un tragic roman
pana se uscase pe masă
eu scriam la gândul rămas

eu scriam, tu plecai în pulberi de stele
pluteau între noi între noi întrebări
urcasem pe scări în noaptea din noi
rătăceam amândoi prin timpuri pustii

mă așezam obosit pe un ciot de speranță
căutam o scară, cădeam amândoi
ora se sfarmă pe trepte, timpul doarme la ușă
tu așteptai să plângi timpul rămas

rătăcite pe pat, lângă mine, buze flămânde
căutam o femeie, visător pe cărare
la sfârșit nu mai am întrebări
rătăceam inutil pe o scară

rugăciune

stau pe treptele vieții
număr anii
ce vin, ce trec
uneori curg tăceri
de azi, de ieri, de nicăieri
căutam un vis,
o cale
în mersul dureros către cer
printre gânduri
spuse, nespuse
caut clipa de tainică iubire
cuvântul, o atingere lină
a sufletului către lumină
o clipă abia începută
în mersul etern al universului
un drum pietruit
cu dureri, cu lacrimi, cu doruri, cu taine nescrise
în zborul curat, neștiut
al unui prunc
abia născut pe acest pământ
cuvântul către Tine
fiorul unui gând
suflet așezat în cruce

printre spini

peste lac
zbor retezat de păsări sălbatice
seara se întorc la mal chemările
țipă depărtările
gândul se frânge
pe buze flămânde
plutesc peste ape
pescăruș singuratic
în zare plânge orașul, a jale
nimeni în cale
pe spini mă cațăr
către munți
în zbuciumul apei pe pleoape

călăreții timpului

pe ramuri de veac
un gând
răsfrânt între ape
umbre pe ziduri
urlă sălbaticul cer
sub copite de fier
caii străbuni
prin lan de secară
strigă copacii
loviți de țipătul luminii
fulger pe cer
despică un nor
fum se înalță pe drum
la cumpăna timpului
în vale, în cale
o fecioară
pe trup, maramă de dor
poartă pe umeri, agale
cofă cu apă
apa de munte, curată
pe drum
trec călăreții timpului
în zale de gânduri

o clipă, o viață

te dărui femeie
în noaptea dintâi
aprinsă e valea
și tainic sărutul

tremură gândul
la porți de visare
mi-e dragă femeia
și viața întreagă

vino cu mine
pășind peste ape
pe buze duc
sălbaticul trup

o lacrimă a curs
în desiș de gânduri
de doruri, de vise nescrise

îți dărui iubirea
gândul și trupul
iubește-mă femeie
o clipă, o viață

plajă pustie

plouă
pe o plajă pustie
pașii mei pe nisip
de vânt risipiți
se pierd în tăceri
lacrimi, dureri
nu spun nimic
am spus destul
totul dispare
pe o plajă pustie
alerg printre valuri
pășesc peste scoici.
plâng,
pe o plajă pustie

copacul

sunt un copac răsturnat
pe un veac
trecut și uitat
fără ramuri, fără frunze
azi pasărea a uitat
să coboare, să zboare
să-și cheme iubitul
pe note
din zare,
uitată e chemarea
sunt un copac obosit
drumeții au plecat
sub alt copac, în alt veac
eu am rămas
singur cu toamna
cu lacrima și dorul

Citește mai multe versuri și profilul scriitorului aici: Viorel Birtu-Pîrăianu

Citește aici poezii din volumele: Tic-tac, tic-tac și Oglinzi de suflet
Citește mai multe poezii aici: Viorel Birtu-Pîrăianu - În arșița iubirii

Copyright © 2018 Viorel Birtu-Pîrăianu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.