CORNELIU NEAGU - TĂCEREA DIN ADÂNCURI

Corneliu Neagu – Tăcerea din adâncuri: Cel de al treilea volum de versuri publicat de Corneliu Neagu la editura ePublishers este un gen de antologie mai puțin obișnuită, o selecție reinterpretată a celor mai reprezentative poeme din volumele anterioare (“Fata Morgana” și ”Cunoașterea de Sine”), completată cu poeme inedite, încărcate de o forță lirică incontestabilă. Ne aflăm în fața unui poet matur, cu o personalitate puternică, unică în peisajul liric al ultimilor ani, a cărui operă mai păstrează încă, în curgerea versurilor, parfumul discret al poeziei clasice. Temele abordate vin, cu precădere, din viziunea autorului asupra curgerii imuabile a timpului, concretizată în amintiri, regrete, iubiri împlinite sau ratate, speranțe etc.

Mov, albastru și maro

Aproape adormit eu te-am visat,

iar gândul mi-a rămas îngemănat

cu gândul tău, pierdut pe undeva,

desprins din teaca lui de catifea.

Apoi am adormit, numai o clipă,

și-n vis vedeam incert cum se ridică

tot trupul meu într-un văzduh neclar

stropit cu picături de chihlimbar,

iar tu pluteai deasupra mea pătată

de-o ploaie ce pica defragmentată.

Te-aș fi adus de mine mai aproape,

dar te pierdeai prin nevăzute ape

dintr-un tablou pictat de Picasso

cu mov, albastru și puțin maro.

Și trupul tău se legăna pe pânză

ca un văzduh împodobit c-o frunză,

iar movu-n roșu se schimba treptat

pe fondul de albastru răsturnat.

Și chipul tău din umbră mă privea,

turnând din ochi licori de peruzea.

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară

pe năluciri ce se suceau afară

sub norii negri adunați sub cer

pe străvezii apusuri de arcer

ce replicau imaginea-ți pictată

pe pânza cerului, neterminată.

Erai sau nu erai, nici nu mai știu,

c-afară se făcuse prea târziu,

iar chipul tău prin mine se scurgea

ca raza spartă dintr-un ciob de stea.

La margini de vis

Mă-ntorc peste vreme cu gându-înapoi       

și zeci de-amintiri m-asaltează deodată

cu mii de regrete vorbind despre noi

în triste romanțe, pe-o harpă stricată.

Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint

trecând prin ferestra cu geamuri ovale,

evocă licornul cu frâu de argint

venit din trecut să te-aducă agale.

Și frunzele cad la fereastră pe rând,

e toamnă târzie și parcă, de-afară,

se-aude licornul sosind nechezând

și foc aruncând pe o singură nară.

Sau poate-i doar vântul ajuns din trecut

la ușa închisă cândva într-o toamnă

cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut

lăsat de uitarea ce-avea să se-aștearnă.

Te-aștept la fereastră să-apari din neant

la margini de vis să te văd împăcată,  

din harpă un ultim acord consonant

să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată.

Din tot ce am, din câte am avut

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă -   

din ieri, din azi, din mâine mă ridic

chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările nu-mi par deloc schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic din ele-n cuget un altar  

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Iar dacă toamna vieții tocmai a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind smerit din locul hărăzit,

mă-ndrept încrezător spre cele sfinte.

Lumea ca un vis

Mai trece-o zi, mai facem un popas

prin amintirile ce dau năvală,

și nici măcar cadranele de ceas

nu pot să țină-această socoteală.

Prea multe gânduri strânse la un loc

ne bântuie cu ploi de neuitare

iar lemnele aduse pentru foc

stau veșnic înșirate pe cărare.

Ne legănăm pe pânze de-ndoieli,

ne aruncăm în marile dezastre

punând adesea false rânduieli

în profunzimea sufletelor noastre.

Ne amăgim cu vorbe de salon,

cântate în slogane deșănțate,

crezând că vom primi vreun plocon

iar nu pumnale-nfipte pe la spate.

Iar câteodată chiar ne batem joc

de omul bun, cu multă nepăsare,

apoi ne plângem că n-avem noroc,

că viața ne-a adus doar disperare.

Iar lumea ni se pare ca un vis

în care se mai joacă o partidă

pentru-a vedea cine va fi ucis

pe-o margine de amăgiri stupidă.

Într-un târziu, lipsiți de jucători,

vom pune singuri arma blestemată

la tâmpla-ngenunchiată de fiori

ca-ntr-un târziu să fie detonată.

Citește mai multe versuri și profilul poetului aici: Corneliu Neagu

Copyright © 2018 Corneliu Neagu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.