CONSTANT TONEGARU

Divertisment

Crucificarea mea a fost iar amânată

pentru răstimp de numai zece zile

de nu știu cine care, cu fruntea înstelată

naiv îmi juca dansul destinului în bile.

Eu trebuiam să mor și am ocolit dumbrava

unde subt zidul nopții din pietre de opal

corole adormite își picurau otrava

în doze măsurate în cupe de cristal.

Am evadat atuncea cu cei mai vinovați

pe vasul zis fantomă și am pornit în larg

cu toți corsarii florei în șiruri spânzurați

subt velele în sdrențe de cel mai lung catarg.

Fantasme legănate se alungeau pe ape

ce’nsemnau pe zare o dungă de catran

și când rechinii lent veneau ca să-i îngroape,

se rătăcise ora afară din cadran.

(“Preocupări literare” – nr. 12 din decembrie 1942)

Toamnă

Domnilor,

am vrut să scriu ceva și despre toamnă,

dar toamna aceasta a fost banală

căci toate toamnele's la fel

                                 și vă asigur:

Niciuna n'are temă originală.

Am locuința lângă cimitir

și văd orașul de departe.

                                 Din coșuri de calorifer

sau poate chiar și dela fabrici

pare tămâie arsă fumul;

cât despre morți ei nu mai vin aici de-un an

                                 și pierd calicii chilipir.

Dricarii cu simbria neplătită

la rișcă joacă în răspântii o dantură

să cumpere cercei de tinichea pentru iubită.

Cu câini bălțați la rampa de gunoi încrucișează

priviri de Napoleoni înfometați.

Domnilor, a fost o toamnă păcătoasă

Și Soarele se tot răcea ca sobele de tuciu.

Un porc țipa ca fierăstrău.

                                  De-atuncea nici

fantome maro să treacă nu mai vor

ținând de mâini fantomele mai mici.

(“Preocupări literare” – nr. 1-2 din ian.- febr. 1943)

Musca Tse-Tse

Credeam că negrii plâng cerneală dar lacrimile mele tot incolore şi sărate

au curs când au aflat despre febra domnului inginer;

atunci boala somnului se întindea pe ecuator cu ondulări de omidă

şi calea ferată neispăvită îşi smucea brusc şinele către cer.

Eu dormitam ca apa în ţevile subterane de plumb

şi nedumerit asupra luminii: era stea ori semnul de la canton?

Dar tot întrebând, am văzut negrii încheind un capitol murind

ce ilustra pe oaza din Congo tot ritmul ei monoton.

Se făcea că mă şerpuiau braţe fierbinţi de fecioară africană

pe care o chemam când albii îmi dădeau cu de-a sila rom;

în aceeaşi dimineaţă pe pământul acesta negativ

se contura vag misterul că făcusem moarte de om.

Aştrii erau după atlas un multiplu alfabet grecesc

în care am tras la întâmplare ultimele gloanţe dum-dum

fiindcă prin stelele de întâia mărime îngerii priveau indiferent

cum drama se desfăşura teatral la un capăt metalic de drum.

Se găseau nenumărate fiinţe albe şl negre ca pionii de şah

în care Moartea îşi sculpta profilul pe fiecare din feţe;

cum iese sabia încet dintr'o teacă aşa ieşeau afară din ele

rămânând înfipte în somn din cauza muştei tse-tse.

Zorile purtau pe bună-dimineaţa braţelor de flăcări

spiritul matematic al domnului inginer sustras din inventar

aplaudat de Maiestatea Sa Africa din tamtamuri cu o mână

iar cu alta muiată în gură încerca febra discului solar.

(Din volumul „Plantaţii”, premiat de „Fundaţiile Regale” – „Universul Literar” din 25 martie 1945)

Salomeia

Moartea e un somn lung, un vis nesfârșit,

despotică dinspre Lună solia îi vine tăcut;

- Oh, desnădejdea mea se arunca nebună ca o lance

În Luna rotundă și înverzită ca un scut.

Rugina lui se scutura peste frunți

fără elan purtând din mit antic palori -

nicicând atât de alegoric Luna

n'a otrăvit clanurile ei de feciori!

Salomeia dănțuia strălimpezilor pelerini

ce abureau din miezul planetei prin fântâni,

înstemată trecea printre stegarii armiilor

în bucle cu Sirius ca un juvaer lucind pe sâni.

- Ei Tonegaru, alhimist al clarurilor de platină

amintește-ți de dansul de peste vămi, peste zodii...

dincolo de pulpe ferigele creșteau miraculos

până la pieptul unde săltau două rodii.

Salomeia dănțuia lin pe întinse prerii.

Moartea e un somn nesfârşit, un vis lung;

- Despotică dinspre Lună solia îi vine tăcut,

dincolo de pulpe, până la piept ierburile triste o ajung.

(“Universul literar” – nr. 12 din 8 aprilie 1945)

Femeia cafenie

Femeia pe care la Brăila am iubit-o

            într'o cameră de hotel

purta pantofi verzi de piele de șarpe

și avea nasul turtit. Era o mulatră.

Cum venise aici habar n'am.

Părinții, bunicii, purtasera odată

             în nări un inel.

Gura îi era o ventuză.

       Sânii fierbinți ca niște pâini.

             Ochii tulburi.

Îmi era trupul claviatură pentru dânsa.

Numai mainile îi erau reci,

              reci de ghiață

și degetele cu vârfuri rotunde

alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi șoptea:

       - În Peru mi-a fost amant un Spaniol.

         La Santa Clara avea plantații de zahăr.

Un altul cu favoriți în U.S.A.

cincizeci de puțuri cu petrol la Smakover,

       dar amorul pentru pielea mea cafenie

s'a lichidat cu două destupări de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.

            M'a iubit?... M'a mințit?

Vedea - cine știe - în mine un altul?

Avea sâni fierbinți și mâini reci de ghiață.

Era prin Noemvrie. Pe Dunăre dospea ceață.

În port la lumini de fanare

        robii încărcau un vapor cu lignit.

(“Revista Fundațiilor Regale” – nr. 2 februarie 1945)

Steaua Venerei

Plutea pe mare o bucată de cer –

ca Prometeu pe munți, asemeni lui Atlas sub munți,

într’o stea stinsă, mai stinsă, mai rece,

îngerul ei făclier

ca un păianjen se clătina de colți –

doar valurile albe de sare

luminând extraordinara somnolență

păreau pisici mângâiate pe spinare.

Numai la mâna lui cea dreaptă

deschisă pe deasupra tuturor parcă,

câte unul, câte doi, plini de clorofilă

priveam cum pe un flaut ne așteaptă

degetele vâslind în chip de arcă.

Veneam omizi dintr’o eră de celuloză

să dăm examen de fluturi în sală

crecute lângă un album pe care l-am ros filă cu filă,

unde Magnus Gabriel se iubea cu regina Cristina

și Timpul era un doge ce-și arunca inelul pe trunchiuri de plută

ce-l primeau cu părul despletit în clipa nupțială.

La mal un cântec ne-a oprit aerian și stins:

ieșeau, intrau sirene prin castele scufundate

și din adânc în sus creștea lumina;

poate în apele ce începuseră să scadă

din Lună un sâmbure roșiatic s’a desprins,

poate un doge și-a lăsat inelul greu să cadă.

(“Revista Fundațiilor Regale” – nr. 1 ianuarie 1947)

Constant Tonegaru (n. 26 februarie 1919 – d. 10 februarie 1952): “Cred că nu mă înșel relevând în d-l Constant Tonegaru, pe poetul cel mai înzestrat dintre tinerii iviți în ultimii cinci ani. Două sunt planurile pe care se mișcă sensibilitatea sa: mediul cosmic familiar, cu percepțiile faptului cotidian, precum și cu proiecțiile amintirilor, dar mai ales marele cosmos al imaginației, prin care vagabondează cu o nota ascuțită de luciditate.” (Șerban Cioculescu – extras din cronica la volumul de poezie Plantații, Poesii - Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, București, 1945, operă premiată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri - cronică publicată în “Revista Fundațiilor Regale” – numărul 11 din noiembrie 1946)

Fiu al unui avocat și căpitan de nave, Contant Tonegaru s-a născut la Galați în anul 1919 (a suferit încă de la naștere de stenoză mitrală). Și-a început educația la  școala primară în Brăila. Și-a continuat studiile urmând cursurile liceului Bisericii Evanghelice Luterane (1931), ale Colegiului Național “Sf. Sava” (1932-1935)  și ale Liceului de băieți “Libros” din București (1935-1936). Încă de la vârsta de 17 ani a publicat mai multe articole în revista “Neamul Românesc”, condusă de Nicolae Iorga. Condamnarea tatălui său, în urma săvărșirii unei crime pasionale, a schimbat în mod dramatic destinul tânărului Constant Tonegaru. Pentru a-și sprijinii financiar familia a trebuit să își întrerupă studiile și să practice meserii din cele mai diverse: vânzător de fructe la Constanţa, funcţionar la Ministerul Culturii sau operator la Poșta Română. Cu toate acestea nu a renunțat la scris și a frecventat cenaclul “Sburătorul”. A debutat literar în anul 1942, în „Expresul de Brăila”, cu poezia “Nocturnă fluvială”. În anii care au urmat a colaborat cu poezii la revistele “Preocupări literare”, “Kalende”, “Universul Literar”, “Revista Fundațiilor Regale” ș.a.

Constant Tonegaru a fondat în 1945 - alături de Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pavel Chihaia, Iordan Chimat, Dinu Pillat și de alții - Asociaţia “Mihai Eminescu” pentru ajutorarea intelectualilor persecutați de regimul comunist. A fost arestat în 1947 sub învinuirea de „uneltire contra ordinei sociale și a securităţii poporului” și a fost condamnat la 2 ani de închisoare, pe care i-a petrecut în mare parte în izolare. Deținut și torturat în beciurile Securității, a fost eliberat în anul 1951 cu o fractură nevindecată a unei gambe, căpătată în urma bătăilor suferite în timpul detenției. Constant Tonegaru a murit prematur, în 3 februarie 1952, la Bucureşti, datorită unei așchii desprinse din oasele frânte în timpul torturilor care i-a ajuns în inimă. (cf. paginii dedicate de Memorialul Sighet)

Opera:

Plantații (Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1945)

Steaua Venerii (Editura pentru Literatură, București, 1969 – ediție îngrijită și prefațată de Barbu Cioculescu)

Plantația de cuie (editura Vinea, București, 2003 - ediție îngrijită de Barbu Cioculescu)