MIHAELA APAȚIEI - RĂNI COLECTIVE

răni colective 

oamenii mor și nimic nu se schimbă
ne aducem aminte de ei ca de o cicatrice urâtă 
pe care ne e greu s-o povestim
până la urmă cui să-i spui 
lumea e bolnavă 
plină de răni care nu trec
ură și sânge 
răutate și frică 
oamenii mor și lumea uită
lumea e bolnavă
noi 
ce facem?

linia de miră

soldatul era obosit.
noroi uscat lua de pe inimă.
nopți nedormite 
dureri de spate și de cap
regulamentului nu-i pasă.
cu mai multe stele pe umeri 
îți e mai ușor să zdrobești durerile altora
care nu au încăput în rapoarte niciodată.
rezistă abuzurilor
rezistă încă puțin
te decorează prea târziu.

femeie

acelei femei din oglindă 
îi doresc respectul pe care îl merită
cu pantofi sau cu bocanci
să strivească tot ce așteaptă alții să fie 
ca să n-o pățească 
ca să nu fie vina ei 
să ajungă trandafir sălbatic
pe pieptul celui care minte că iubește femeia
până se închide o ușă…

iubire-n rații 

lipsurile ne-au învățat să irosim bucăți mari din noi 
pentru câteva firimituri 
flămânzi
și asta a ajuns să ni se pară firesc 
haosul se înfruptă nesățios  
și noi așteptăm să se termine 
dar când?
poate se tem de fapt de ei 
sau de tot ce se vede în jur
dezamăgire .oboseală .neputință.
sau tot ce au trăit părinții lor  
iubirea-n rații e timp pierdut
eu nu mă tem 
să dau tot.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici:

•    Mihaela Apației

Citește aici:

•    Poeme în alb 
•    Gânduri kaki
•    Cu toate durerile sub mine

Copyright © 2026 Mihaela Apației 
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.