LEO BORDEIANU - ROATA DE FOC

 

Leo Bordeianu – Roata de foc (editura Scara spre Cer, Chișinău, 2023): Cumpăna așezată la întrepătrunderea dintre viață și moarte ni se pare emblema de aur a poeziei lui Leo Bordeianu. El palpează marginile, dar face pași și dincolo, amețit lucid de tainele trecerilor. (notă pe coperta a IV-a a volumului, semnată de Alexandru Lungu)

Eu nu sunt aici

Acesta nu sunt eu

aceste gesturi
nu sunt ale mele

aceste cuvinte
nu-mi aparțin
nu mă reprezintă

eu nu sunt aici
sunt în altă parte

acolo unde
nu se gesticulează

acolo unde
se tace.

Ploaia aceasta

E poate cea mai tristă dintre ploi
lucioasă pe tulpinile-nghețate
căzândă pe omătul vechi și-n noi
pe harta amintirilor uzată

ploaia aceasta ne-a găsit tăcând
pierduți printre cetăți demult cedate
încinși la haina viselor cu-n rând
din Eminescu triști ca niciodată

ploaia aceasta ne-a găsit plângând
după elanuri stinse puritate
sub cernerea-i persistă-amar un gând
de trecere în lumi mai luminate

ploaia aceasta ne-a găsit murind
cu trupul lucrurilor inutile
și pic cu pic din apă-abia mijind
chinuitor ca geana unei zile

ploaia aceasta ne-a găsit cântând
ținând isonul unor stihuri rare
privind atent în sine și cerând
cu inimă înfrântă îndurare

ploaia aceasta curge printre noi
ne-nvăluie ca pulberea stelară
e poate cea mai tristă dintre ploi
e ploaia care naște primăvara.

Stare

În post sovietica și preapocaliptica ceață
plină de monștri și vidată de poezie
poate mai mult ca niciodată
mi-e greață mi-e greață mi-e greață
dar ție?

Explozie

Obuzul a căzut în centrul
ghemului de cuvinte
nelăsând nici o șansă
de supraviețuire
nici unuia dintre ele
nici celor mai robace
nici celor mai frumoase
nici celor aflate
cel mai departe
de epicentrul
exploziei
departe de tot
nici neologismelor

le-a făcut una cu pământul
le-a împrăștiat pe marginea
imensului crater
distorsionate sângerânde
prefăcute în pulbere

obuzul a căzut în centrul
ghemului nesupus
de cuvinte
care îmi circula
prin vene.

Abia acum văd cerul

Abia acum când sunt învins
lipit de pământ
cu spatele
cu ambii omoplați
conform regulii luptelor libere
văd cerul integral
neretezat de geamuri
și arbori
profund și albastru

abia acum văd cerul.

Urc în munți

Urc în munți – să mă găsesc pe mine însumi
de acolo cerul e mult mai aproape
de acolo nu se mai aude plânsu-mi
răvășit de vânturi subțiat de ape

las în urmă patimi las și învelișul
unui suflet care dornic de lumină
pe poteci de munte urcă povârnișul
răsărind pe creasta lumii de hermină

unde-mi sunt dușmanii, unde mi-e durerea?
pacea zămislește o blajină zare
Doamne, ești acolo? caldă-i mângâierea
pe care-o emană dragostea Ta mare.

Volatilizare

Spectaculos s-a topit zăpada
s-a scurs în pământ fără de urmă
ca anii
ca oamenii.

Uneori

Uneori cometele morții
zboară brownian

uneori gustul vieții
depășește minunea
respirației

uneori stelele
fac parte
din familia ta.

Detalii nesemnificative

Cum o fi oare
râul
de care
atât de mult
ne temem?

e un șuvoi
furtunos
de munte
sau
o apă
lină?

un șir
de fioroase
cascade
sau
o deltă cu nuferi
sfidând mâlul morții?

apoi barca
barcagiul –
detalii nesemnificative.

În lumina Sfintei Învieri

Dangăte de clopot peste dealuri,
Dangăte de clopot peste văi…
Ca un clopot uriaș de aur
Inima Moldovei în văpăi.

Țară, nu dormi, trezește-ți fiii,
Căci nu totul încă e pierdut.
În nesăbuita goană-a zilei
Mai există încă-un început.

Țară, nu tăcea, Cuvântul este
Mai presus de chinuri și căderi.
Îți înalță sufletul spre creste
Și te face iar și iar să speri.

Țară, nu muri, cât sunt aceste
Sate înverzind cu fruntea-n zări.
Îngeru-ți aduce-o bună veste
În lumina Sfintei Învieri.

Purtarea crucii

Cine-ar vrea
să-Ți ducă crucea?

treci însângerat
pe străzile Chișinăului –
oare cine-ar vrea
să-Ți ducă crucea?

de fapt, cine ar putea?
cui i s-ar potrivi?
cine-ar fi în stare s-o ridice?

nu se face rând
în dreptul crucii Tale –
orașul grăbit e preocupat
de browniana-i mișcare

nu-Ți vede rănile
însângerata frunte

și dacă Te-ar vedea cineva
ar crede
că stai sub cruce aici
în centrul Chișinăului?

Ispită

E totu-n văl de aur îmbrăcat –
Și marginea pădurii, și câmpia.
Văd aurul cum se revarsă-n sat
Printre copaci și case, intră-n vie.

Copacii sunt de-un galben potolit
Și mâna mea de aur este toată.
Mă tem să gust din mărul aurit –
Să nu greșesc cum am greșit odată.

Blog: Leo Bordeianu

Citește mai multe poezii și profilul autorului aici: Leo Bordeianu, Din pantoful de aur al poeziei

Copyright © 2024 Leo Bordeianu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.