cămașa zilei
azi m-am privit: am riduri.
sau poate-s drumurile mele cele noi.
mi-au apărut sub ochi, în valea palpebrală,
acolo unde începe răsăritul cenușiu al orbirii,
acolo unde se îmbracă clipirea
cu pleoapa întunericului.
e-atâta umbra-n toate, că nu mă pot trezi,
chiar dacă mă străduiesc
să dau bun rămas visării,
și așa, precum e curgerea timpului,
să-mbrac din aerul de zi
cămașa acestei zile.
cea cu zâmbetul strecurat
printre razele soarelui..
mi-am pierdut o genă în noapte.
n-aș mai vrea să-mi iau la purtat
aceeași haină de cromozomi prin lume.
acum sunt îmbrăcat
în noua mea îmbrăcăminte genetică
ca-ntr-o armură.
astfel
încerc să opresc orele tinere,
să nu mai râdă de vârsta inimii mele,
chiar dacă
nimic nu-i mai frumos decât râsul printre lacrimi,
pe care
mi-l voi culege singur de sub obrazul stâng,
din pajiștea trezirii.
după legea și datina visării.
dăruire zadarnică
am încercat și eu
să-mi semăn năzuințele prin Câmpiile Elizee,
dar ca un fulger mi-au trecut
printre genele vremii,
nu le vedeam,
mi se strecurau printre lacrimi,
nu le auzeam,
mi se ascundeau în clorofila frunzelor,
în zborul fără de zare al păsărilor,
în dragostea de viață a gineceului sterp.
mă îndemnau să-mi ofer zilele timpului,
asa, una după cealaltă
aruncându-le la răspântia drumului,
ca pe versurile mele cele de pe urmă,
acolo să mi le sufle vântul deșertăciunii,
frunze uscate și fără direcție,
fără dorințe,
rod al trupului meu fructifer,
frumosul și urâtul,
o dăruire zadarnică.
Mai multe poezii și profilul autorului aici: Dan Tipuriță
Citește aici: Dan Tipuriță – Așteptări
Blog: dantipurita.wordpress.com
Copyright © 2024 Dan Tipuriță
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.