MELANIA CUC - VIAȚA MEA SECRETĂ

 

Poezii din volumul Viața mea secretă – în curs de apariție la Editura Vatra Veche

Scutec fără monogramă

În scutec fără monogramă
Am apărut pe lume.
Mă îndemni să ajung printre primii
Culegători
Pe creanga cu cireșe amare.
Ramul se tot subțiază
Sub picioarele mele,
Ca  sloiul de gheață expus la soare.
Din îndrăzneala asta
Se va extrage sarea dublei lacrimi,
Cei norocoși vor aduna mărunțișul
Uitat prin buzunarele hainelor
Pe care nimeni nu le mai poartă.

Avem deja de un bacșiș.
Am putea chiar cina
La lumina candelabrelor,
Și chelnerul să ne aducă cocktail-ul
Cu cel mai subtil drog al fericirii.
Că, ce este  
Clipa care ne plesnește în palmă,
De îi vedem inima și rinichi...
Un întreg angrenaj de resuscitat
Visele și mersul pe genunchi și pe coate?
Viață versus moarte!

Nu, nu îți voi strica siesta
Vorbind și umbrind cu steaguri negre
Ferestrele și povestea.

Sunt un spirit imun la durere,
- Un trup născut în scutec fără monogramă,
Zic, și nu-i rostul meu să știu
Cum o mai duce
Cel ce s-a trezit din mahmureală
Pe treptele bisericii din cartierul vechi.
Poate, că înjură de lumina
Ce îi spală ochii de albeață...
Poate, că sărută piatra,
Marmura cea fălțuită pe toate muchiile
Posibile și imposibile.

Zilele omului? Floarea castanului necomestibil...
Se tot scutură, clincăne, cad, se topesc
În vaierul clopoțeilor de vânt.
Eu nu văd, nici nu aud.
Îmi imaginez doar  cum ar fi
Să fiu puștiul ce tot aleargă
Cercul din lemn vechi
Prin piața închisă de cei de la taxe și impozite.

În răstimp s-au făcut actele de donație.
Se împart oficial lucrurile
Omului cu care se mândrea umanitatea.
Tot linii imperfecte sunt trasate
Peste calculele lui,
Matematice.
Nici punctul și nici virgula
Nu mai sunt ce au fost odată.

Din zori până-n noapte, mereu și mereu,
Din mahala spre calea-victoriei,
Copilul din creierul meu aleargă,
Biciuiește un cerc-concentric de jucărie...

Mărturisitorul?
Doar un liliputan
Pe care Goliat n-are cum să-l vadă
În femeia tânără și cu pantofi-stilet.


Sfinți în batiste de mătasă

Uneori dau autografe pe un colț de pâine
Caldă ca un copil ce doarme,  
Respiră cu batista așezată pe față.
- Luați, luați! Vă îndemn
Și voi îmi smulgeți gândurile, sufletul
Și frica de animal  ce știe că va fi pedepsit
La întoarcerea stăpânului din concediu.

În casa părintelui meu se împart pe gratis
Broșuri cu sfinți
Și batiste de mătasă artificială.
Unii dintre noi citim rugăciuni,
Alții luăm febra idolilor de piatră
Și suntem tot mai convinși
Că salvăm delfinii, albinele și
Copiii mamelor adolescente.

Suntem ceea ce credem că suntem;
Schimbători de cărți de  joc,
Boabele de mei printre care
Poliția caută făptașul crimei perfecte.

Nu-mi restituiți amintirile!
Este ultima întâlnire
A celor ce vor bate halvița de an-nou.
Cum, necum,
A fost jumulită ultima vrabie vorbitoare.

În noaptea care a urmat,
A tot nins cu griji și idealuri
Peste visul-meu-secret
Legat și uitat într-un colț  batistă albă.


Pictat cu iod

A venit dimineața  
Ca o cântăreață fără voce.
Își bea cafeaua cu antinevralgic.
Nu mai fumează iarba-fiarelor.
În planul al doilea,
Chiar lângă ușa pe care scrie
“Strict interzis”
Mama acestui oraș surd și mut,
Zace în a nu știu a câtelea an
De după nașterea biologică.
Pictat cu iod e cearceaful generațiilor
Și unghiile decojesc vopseaua de pe
Vergelele patului de fier.
- A fost o naștere cu multe probleme!
Se scuză, și acuză, șeful de tură.
Nu el a salvat pruncul cel
Înfășurat în cordonul de argint
Al facerii lumii.
Colosală lucrătură,
Fără curent electric,
Fără bisturiu...
 
Încă respiră, țipă copilul
Pe care
Noi, cetățenii onorabili,
Îl vom boteza:
Durere, Furie, Drepturile Omului...
Nicidecum...  Iisus.

Veștile curg în on și offline;
Peștera, staulul de vite din viflaim
S-a prăbușit sub greutatea turiștilor!

Este o noapte cu colostrul mamei
Aruncat la canal.
Religiile se fac și se desfac
Ca într-un conflict armat-economic.
Mie nu mi se poate întâmpla nimic rău!
îmi repet
În timp ce Norocul
- batal gras și prost -
 Sfârâie pe grătarul canalizării cetății


Sădesc în asfalt, merii gata înfloriți

Se cade să împodobesc rochia străvezie
Cu inima iederii de care
Mă sprijin.
Sunt undeva, la mijlocul zidului
De pe  care
Îngerul sună din trâmbița de argint
Și pietrele zidului se sparg,
Se prefiră-n nisipuri...

Pentru că nu pot uita nimic din ceea ce va fi,
Tălmăcesc visul
Și trezirea-mi de dimineață strict personală.
Mă plimb prin livadă.
Adulmec anotimpul acesta confuz
Și mă prefac că vă știu toate cuvintele
Deja crescute pe limbă.

Toamna are loc doar în calendar!
Iar zi, și achiziționez
Creioane HD, fotografii și filme
La prima mână.
Ce m-aș face cu un clișeu?
Nici nu aș ști care este destinul jilțului
Pe care au stat amândoi bunicii.

Ofer sumă dublă cât leafa unui
Paznic de la adăpostul de câini,
Pentru diadema viitoarei prințese!

Mă intrigă legendele
Și insectele cu elitre fragile.
Din ce sunt plămădită?
Din întâmplările prăjite odată cu
Boabele
Cafelei pe care sclavii o cultivă istoric.

Dovezile mele, actul de naștere;
Cap de fată-morgană rostogolindu-se
De jur împrejurul fântânii cinetice.
Un risc asumat și lichidarea
Stocului de apă-vie se pedepsește cu moartea.


Spicele netăiate din lan

O motivație bună trebuie să fi avut.
Doar că era o grădină secretă
Locul în care m-ai găsit,
Așa cum dai peste un sac cu balast
 Căzut din batiscaful ce a luat înălțime.!
Tu nu ești un om rău de la Dumnezeu.
De ce mă amesteci
Printre spicele netăiate din lan
Știind că va sosi secerătoarea
Trasă de șapte cai șargi?

Supraviețuiesc fricii,
Prelungesc agonia prepeliței,
Și rog toți sfinții din calendar
Să pogoare, să-mi vindece rănile gurii
Cu miere și sare.

Ne confruntăm cu vorbe
Prin oglinzi retrovizoare
Și respirația ne aburește vederea,
Lasă semne doar de noi știute
Pe mulțimea de pagini nescrise.

Nu mai constituie un secret
Că lucrăm la bucățica  asta de Viață
Cu două mâini stângi
Și, că text se clatină, iese din pagină...

Chipul mărinimiei lumii este închipuire,
Formă feciorelnic la prima privire.
Ridurile, grimasele și scrîjnetul dinților
Când prind în smalțuri nisipul...
Numai contează.

Tu nu ești un om rău de la Dumnezeu,
Nici eu nu sunt mamă de fiu
Să mă tot plâng de lemnul
Pe care curge sânge și
Rășină atoatevindecătoare.

Carafa din care am băut vinul
S-a prelungit precum gâtul
Gâștei sălbatice
Când aude primul țipăt al toamnei.



Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Melania Cuc

Citește mai multe poezii aici: Alunecând pe silabe, Corp de hârtie nescrisă

Copyright © 2024 Melania Cuc
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.