Politica privind datele cu caracter personal poate fi consultată aici:

3 apr. 2024

EMIL DINGA - POEZII

Versuri

 

Poezii din volumul Scrisori către cel nenăscut (Editura Curtea Veche Publishing, 2023):


Despre cerc

Dacă te-ai fi născut,
ai fi plecat, uneori, pe
un drum și, la capătul lui,
ai fi văzut că ai ajuns
în locul de plecare. Ai
fi învățat, treptat,
că astfel, îți înnoiești
promisiunea de
a trăi, adică de a o lua
de la capăt, de câte
ori e nevoie. Ai fi
mers pe multe
cercuri care, fiecare în
parte, te-ar fi
invitat, de fapt, să
te întorci în tine, adică
acolo de unde ai
plecat. Regăsindu-te,
mereu, te-ai fi
bucurat că încă
exiști. Odată, din
neatenție, ai fi trecut de
capătul de unde ai
plecat și astfel, nu vei
mai fi putut să
te regăsești.


Despre sfinți

Dacă te-ai fi născut,
ai fi întâlnit, din
când în când, câte un om
care s-ar fi oprit
lângă tine, s-ar fi așezat
în genunchi (ca să
ajungă la lumina ochilor
tăi) și ți-ar fi întins,
în căușul ambelor palme,
ceva, ca o flacără
zvâcnind, dar care nu-l
ardea – spunând: „iată,
ia sufletul meu și
joacă-te cu el, încălzește-te
la căldura lui, întreabă-l
ce nu înțelegi și,
dacă nu vrei, apoi, să
te mai desparți de
el, păstrează-l
în palmele tale, acolo
eu îl voi găsi mai
târziu și poate, atunci,
vom face schimb
de suflete, căci nu le
vom mai deosebi
între ele.”


Poezii din volumul în curs de publicare Studii lirice (vol. 2):

Fotografie

În fiecare zi, mă întâlnesc
cu cineva – e o persoană
ciudată, nu-și arată
decât fața, de fapt se
ascunde pe o bucată de
hârtie, o ființă bi-dimensională
(oare unde o fi restul
corpului?), șezând pe pervaz.
Dacă mă uit
în oglindă, seamănă
cu mine (poate cu mai
multă tristețe în
ochi, mă gândesc că din
cauza pierderii celei
de-a treia și a celei de-a
patra dimensiuni) dar
asemănarea scade
cu fiecare zi.
Cum spuneam, prima
persoană pe care o văd
zilnic este aceea din
fotografie și iată
că, într-o zi, imaginea nu
mai este pe centrul
hârtiei, ci e într-o margine,
ca și cum ar fi făcut loc
pentru o altă fotografie,
alături (fotografie în
fotografie – mise en abyme).
Cuminte, mă
furișez în locul gol,
de acum, măcar, asemănarea
dintre noi va rămâne
neschimbată.


Îndoială

Am rostit rugăciunea,
în gând, în fața icoanei
zeului. Rugăciunea
am terminat-o de mult,
în templu nu mai
e nimeni,
dar rămân neclintit,
cu ochii la chipul
pictat al zeului – oare
mi-a auzit ruga?
Am stat așa eoni,
am stat pentru toți
strămoșii mei, care s-au
rugat zeului dar n-au
știut dacă zeul le-a
auzit ruga. Trebuie să
știu asta, pentru mine și
pentru toți cei morți
de mult cu această
îndoială încă
nespulberată.
Privirea mi s-a împăienjenit
de atâta concentrare,
și aproape că nu-l
mai văd pe zeu, dar
aștept mai departe un
semn, un oricât de
neînsemnat semn de la
el, că m-a auzit. Brusc,
văd că zeul a închis
ochii, iar buzele
i se mișcă abia
perceptibil – atunci am
înțeles, zeul se ruga
și el mie, atunci
am putut striga, fără
glas „Este”, să mă
audă toți strămoșii.


Poezii din volumul în curs de publicare Meditații în umbra timpului:

Meditație 5

Toate zilele mele mi s-au
întâmplat de câte două
ori. Iată, ziua aceasta,
în care copilașii aceia se
joacă în nisip mi s-a
mai întâmplat o dată – când
mă jucam în nisip, în
copilărie; sau ziua
aceasta, în care cei
doi adolescenți se țin
de mână, și ea mi s-a
mai întâmplat o dată –
când te țineam de
mână pe sub umbrele
complice ale copacilor;
sau ziua aceasta, chiar, în
care cei doi bătrânei se
sprijină unul pe altul, când
traversează drumul, mi
s-a mai întâmplat
o dată – când noi ne
sprijineam, unul
pe altul, pe drumurile
noastre. Da, toate
zilele mele mi s-au
întâmplat de două ori. O
singură zi mi se va
întâmpla, însă, o singură
dată – ziua în care
voi muri, aceea
va fi doar ziua mea.


Meditație 8


Vom muri, iubito, vom
muri... Timpul ne
va intra în gură și, văzând
că acolo e cald, va
adormi, ca într-un cuib
de mult căutat, precum un
copil care a alergat toată
ziua. Gura ne va fi plină
de Timp, care va uita să mai
treacă, poate va visa că murim
(sau că am murit)
și, când se va trezi,
nu va avea cui să-și
povestească visul.
Va fi nedumerit un pic că
nu ne mai vede, ne
cunoștea bine, deoarece
trecuse de atâtea ori
prin noi, în drumul lui,
și se obișnuise
să ne vadă prin apropiere.
Vom muri, iubito – voi muri și
eu, vei muri și tu, nu
vom ști nici că am murit,
nici că am fost vii.
Vom muri, așa cum mor
firele de iarbă, sau
gâzele, sau pietrele, sau
stelele. Nu e nevoie
să învățăm a muri, pentru
că nu vom mai muri
niciodată, după ce am murit.
Nu moartea e de
neînțeles, și nici nu e
motiv de tristețe (sau de
disperare – cum crede
Kierkegaard), dar
lumea întreagă va fi
vinovată în veci că nu-mi
voi mai putea aminti
de tine.



 

Citește mai multe poezii și profilul autorului aici: Emil Dinga
Citește aici: Emil Dinga - Cuvinte și Emil Dinga - Însingurare


Copyright © 2024 Emil Dinga
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.