Despre porumbei
de la înălțimea porumbeilor
toate își descoperă armonia
ți-amintești?
întindeam brațele
și zborul era gata
astupam urechile cu mâinile goale
și limpede suna în timpane
pulsul împăcării depline
strângeam pleoapele
și se deschideau
sumedenie de flori multicolore
ferestrele din casa înseninării
iubirea –
povestea al cărei final fericit
te ținea cu sufletul la gură
dar tălpile mele s-au înnămolit
și degetele s-au prins în ițele blazării
așa că rareori mă duc cu gândul la
libertatea tăinuită de glasul bunicii
ce-mi descifra din cartea fermecată
poate doar tu, iubire, să ai cutezanța de a
ne ridica dincolo de greul vieții
ascultându-ne și privindu-ne
de la înălțimea porumbeilor
A trecut ceva vreme de când m-ai lăsat în
urma ta, tată,
și tare-aș vrea să-ți povestesc cum
tot alergând prin viață
tot alegând căile ce promiteau seninul
am rămas prizonieră-n răscruce
și caut
oricărei lumini umbrirea
oricărui cuvânt sleirea
dragostea mea se împiedică în patimi liberticide
dorul de esențele tari ale înaltului îmi crește din rătăcirea pe tărâmurile aride
tihna îmi e mereu murdărită de îndoială
închipuirile mele își construiesc reală croială
chibzuința-mi este șubrezită de bănuială
ale mele convingeri nu mă apără de fragilități esențiale
așa c-aștept aici, tată,
ca o pasăre cu pofta de înălțare frântă
ca un cântec risipit în tăcere surdă
ca un tablou fără taină în culoare
ca o speranță lipsită de urcare
tot străduindu-mă să mă descopăr
prin umbra ta
prin semnele (răs)crucii
(În)semne
N-am aer. Dincolo de mine sunt eu.
Aerul meu este închis, poluat
de ventilarea prin plămânii mei.
Mă expir și mă inspir.
Inspir captivitate
Expir singurătate.
N-am gust. Amarul meu mi-a mistuit
făptura. (A)mestec arsuri.
Arsuri în stomac. Arsuri în capul
pieptului. Arsuri în cerul
gurii.
N-am miros. Nările mele au uitat esențele vieții.
Doamne, de la eu la eu stridența parfumului
morții!
Fă-ți temele, inimă!
urme
umbre
zgura părinților
refugii
în exemplarele rare de cărți
din bibliotecile deschise pentru aproape toți,
în zâmbetul enigmatic al tatălui din poza înrămată de pe noptieră,
în cartea de rugăciuni a bunicilor…
fii curioasă, inimă!
întoarce-ți oglinzile către răsărit
amintește-ți soarele din ochii copilului
ce mergea la școală cu temele făcute
nu de teama eșecului în fața marelui examen
ci pentru că așa se (re)cunoștea
mai (pre)sus de
urme
umbre
de singurătate,
de frig,
de foame,
de pecinginea părinților...
fă-ți temele, inimă!
ascultă sirenele grădinilor albastre
învață
de la
fluturii mici și mari și colorați și transparenți
învață
de la
pietrele întregi și sparte și colțuroase și grele
învață
de la ultima ta întâlnire cu schimbarea la față
învață
învață
învață
de la toate
să te temi adânc, mereu de examenul morții
pentru a-ți aminti că în viață ești.
Nu am să mă plâng
Nu am să mă plâng că am fost singură, dar am fost.
Nu am să mă plâng că sunt singură, dar sunt.
Cerul nu are limite, steaua da! Dacă eu sunt
parte din tine, atunci desfă-ți trupul din cer!
Nu vezi cum mă răsfrâng în ochii tăi,
noapte de noapte, prin stele?
Nu am să mă plâng că am fost iubită, dar am fost.
Nu am să mă plâng că sunt iubită, dar sunt.
Iubirea nu are margini, inima da! Dacă eu sunt
parte din tine, atunci desfă-mi aripile de la inimă!
Nu vezi cum țâșnesc în văzduh, noapte de noapte,
îndrăgostiții, pentru a se cuibări în lună?
În sensul visului bont
Eu aveam cuiele mele,
tu pe ale tale,
pentru a ne agăța visele
separate.
Când sufletul tău pătat de atâtea înțepături
te-a condamnat la sfârșitul deznădejdilor,
am început să-mi cufund ascuțișul
cuielor rămase în
apa rece a lucidității.
Primăvara dusă până la capăt
primăvara noastră s-a stins la primul strop de ploaie
cuvintele-fereastră spre lumina stelelor
cuvintele ce tăinuiau o unică sămânță: tu!
băltesc în ceasul acesta
când (s)curgerea timpului în noi e o avalanșă de secunde goale
când mâna mea nu se adăpostește-n mâna ta decât în amintire
când doar negura norilor grei se scaldă-n ochii noștri
când la închiderea pleoapei tale se înstăpânește bezna peste toate priveliștile noastre
când înlăcrimarea cerului pustiit ne bântuie până-n măduva oaselor
când moartea însăși își (re)varsă înghețul în toate
cu inima-fântână cercăm noul rost al schimbării noastre la față
și nădăjduim că atâta vreme cât vom mai fi pe lume
atâta vreme cât armonia celuilalt își va găsi ecoul în noi
atâta vreme cât în venele visului tău solar va curge sângele meu
atâta vreme cât cuvintele nu și-au rătăcit sâmburele cu rost unic: tu!
nu va secătui puterea de a mai (re)găsi în noi o primăvară pe care s-o ducem
până la capătul nostru.
Povestea noastră
Iubirea mea,
știi ce am realizat?
Suntem doar niște copii.
Habar nu avem cum să interpretăm povestea noastră.
Și totuși,
prin ea
mi-e limpede chipul meu de dincolo de propria carapace,
prin ea
a crescut în mine un senin pe care tenebrele lumii nu îl pot clătina,
prin ea
rezistă un sens deasupra oricărui teribil haos,
prin ea
mă locuiește un zâmbet suav ce-mi descoperă tainele unei invincibile primăveri -
așa că sunt etern recunoscătoare
pentru că de acum știu
că indiferent de obstacolele din căile vieții
stăruie în mine ceva
ce mă poate salva până și de abisurile iadului.
Mai multe poezii și profilul autoarei: Carmen Ciornea
Citește aici: Carmen Ciornea - (De)rute, Carmen Ciornea - (Dez)legarea ochilor și Carmen Ciornea – Voia semnelor
Copyright © 2023 Carmen Ciornea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.