IRIS-ADINA MORAR - TRĂIRI INEGALE

 

Iris-Adina Morar - Trăiri inegale (editura Europrint, 2023): La cinci ani după ce și-a dat întâlnire ”Cu lumea într-o gară”, precum mărturisește titlul volumului de debut publicat de editura sătmăreană Citadela, Iris-Adina Morar se întoarce la poezie cu experiența unui suflet deja plimbat bine prin lume, întărit de experiențe noi și multe și inedite gânduri transmutate în metafore. (...) Dincolo de arome alexandrine, argheziene sau clasiciste, poeta pare că își găsește un ritm propriu, o dulce sobrietate, atât în entuziasme ale iubirii cât și întâmpinând crizele din cuplu și din viață. Alte elemente din ceea ce ar putea deveni o marcă stilistică sunt ornamentațiile cromatice, amintind de o pictură expresionistă, și folosirea unor cuvinte rare, din aria sa de competență științifică, reușind să contrarieze și să condimenteze astfel un discurs poetic deja expansiv - atât de expansiv încât uneori punctele de suspensie devin pretextul unor pauze în care eul liric își trage o clipă sufletul. Acest caleidoscop al stărilor de spirit, uneori camuflate în impersonații lirice masculine, are avantajul de a nu cădea niciodată în rutină și în obsesii formale. Poeta își lasă trăirile să își găsească singure structura în care se vor rosti, iar încercările de a le închide în forme consacrate nu le avantajează întotdeauna. (extrase din cronica semnată de scriitorul Vasile Andreica)

Evidențierea eului

Sunt asasinul nemuririi,
lovesc cu replici și idei,
mă iau la trântă cu vampirii
de-i încâlcesc în glod și-n clei
produse tot de mine, Doamne,
de scutul ce îmi stă drept urlet,
de insistența unor karme
care prin mine, siderate,
ba-n sus, ba-n jos curg,
ba spre suflet…

Și mi-l inundă tulburate
până atac vampiri iconici
cu sentimente răsuflate
de ochii goi și dinți de lapte,
creați din păcătoși platonici.

El

Mi-e glezna ce aleargă timpul,
mi-e zeul ce-și pierde Olimpul,
un inel strângând o mare,
un migdal cernând ninsoare.

Mi-e iertarea revederii
și umbrindul adierii,
salba ochilor dansândă
într-un vis de floare-oftândă.

Dorul Sfinxului de stâncă,
dorul verii de o pruncă...
el... mi-e-n formele de fiară
ca un sânge-n colț de gheară.

Sapă rădăcini de roșu
pe sub minele iubirii
și-n grădini de patos smulse
el mi-e seceta căirii.
El, ce gura mi-o frământă
ca un val de vin cărunt...
El e sensul întrebării
dacă mi-e şi dacă-i sunt.


Coșmar?

Un drac mi-a certat spaimele toate,
un drac prizonier prin jinduri blocate,
sub rânduri de viață baricadate
eu totuși încă respir.

Mă-mping înspre lună să-mi cruțe ea somnul,
implor îngeri care au pile la Domnul,
aștept bătălia ce-mi rupe cordonul
și cad prin nopți și delir.

Apuc infinitul cu ultima zgardă,
îmi mișc răsăritul cu voce schiloadă.
Zenitul e-n suflet și sufletu-n ladă,
în drumul său spre Nadir.

Când zbier să m-audă și timpul și viața
mă scol, căutând prin alb dimineața...
Sunt viu! Simt trecutul cum mi-atinge fața
de drac, c-o sticlă de mir.

 

Doar toamnă

Culorile făceau zgomot
în esența timpului amețit.
Carourile adânci din apa răvășită
îmi pierdeau pașii inegali
dinspre inima ta.

Neclintit, te uitai cum mă descurc
printre cozile despletite ale soarelui.
Îmi numărai greșelile în frunze
și scuzele în așchii de fag.

Ceața nătângă mi te picta
în fâșii de umbre veștede,
metalizând oglinzi în ochii tăi goi.
O privire fracturată și un zâmbet neghiob
mi-ar fi fost de ajuns.

Însă nu ai vrut să îmi fii toamnă.

Grija unuia ca mine

În baia îngheţată a fricilor din plită
lucid până în oase îmi strâmb un singur dor:
să-mi torc pe fusul vieţii menirea răvăşită
de volburile negre a sinelui meu chior.

Colecţii de miresme prin mirurile frunţii
se-ngrămădesc la coada răbdărilor târzii
și-n riduri vechi întruna mareea-mi spală munţii
stâncoaselor speranţe ce-n faţă-mi stau pustii…

Îmi ţin îngrijorat credinţa sub sughiţuri
căci nu admit oricui s-atingă viaţa mea
cioplită-n greu de piatră cu pâine şi cu bliţuri,
păstrat-apoi cu grijă să-mi poarte soarta-n ea.

 

Îmi iau câmpii

Îmi iau câmpii de lalele
când, înnebunind de soare,
cos reverul primăverii
șifonat prin iarba moale.
Blând, murindu-i sub lumină,
roua de pe tiv îi cade
în albastrul de mirosuri
și-n lipici de limonade.

Frunze-ascunse par să-ncingă
gânduri despre păpădia
care-n clipele trosninde
îi vânează fericirea
tremurată și de sălcii
și de zdrențele de vise
ce amenință cu albul
văruit de pe narcise.

Iar tu-mi crești prin primăvară
zilele îmbobocite
de atâtea coji de soare
și de draguri adâncite,
de când mă știai copilă
cu priviri catifelate,
care-n clopot de zambilă
îți jura eternitate.


Până frigul ne va uita

Mă însoțești tăcut
spre poarta sufletului tău.
Îți cauți cheia. Tremuri.
Privești prin mine
golul vremurilor
în care noi, calzi,
mimam iubiri întrepătrunse.
Pe atunci te credeam...
cădeam la poalele gândurilor tale
sub cele mai tandre și sabotoare
deopotrivă.

Acum nu mai cred în ploi tâmpe
cum nici lutul nu-și mai crede apa,
cum nici gândul nu se-ncrede-n tâmple.
Toc amurguri strugurii
prinse-n cușca buzelor
arse de cuvinte.
Atât...
Atât îți mai ofer
până frigul ne va uita.

Mă însoțești tăcut
spre poarta sufletului tău.
Îți cauți cheia. Tremuri.


Blog de autor: Trăiri inegale - Iris-Adina Morar
Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Iris-Adina Morar

Copyright © 2023 Iris-Adina Morar
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.