Alice Călugăru (destinul unei scriitoare înstrăinate)

“Trecerea Alicei Călugăru prin literatura noastră este asemeni unui vânt albastru mirosind, crud, a grădini după ploaie și-a taină de crengi tinere cu fructe neculese. Născută la Paris (în iulie 1886), Alice Călugăru apare proaspătă, grăbită și halucinantă în lirica română, își presară colaborarea prin câteva reviste literare, asvârlă, cu mâini fierbinți de tinerețe, o culegere de „Viorele" – apărută în 1905 – desfrunzește, surprinzător, un temperament poetic de largă vibrație, dovedindu-se o artistă a plasticizării imaginii, și dispare, apoi, deodată, la fel de grăbită și  ciudată, din mișcarea noastră literară, în 1912, când se stabilește definitiv în Franța, despărțindu-se nu numai de poezia românească, dar chiar de propria ei operă. Dispariția aceasta, atât de bruscă, a produs, întâi, nedumerire, ca să se acopere, treptat, de parfumat mister și de amară uitare.” - acesta este primul paragraf al articolului “O poetă uitată: Alice Călugăru”, publicat de Radu Gyr în numărul din 30 iulie 1943 al “Universului Literar” și a reprezentat punctul de plecare pentru documentarea făcută în scopul scrierii acestei pagini:

Căutarea unor informații biografice credibile referitoare la destinul acestei scriitoare de la începutul secolului trecut - ale cărei creții poetice au fost menționate în pagini de istorie literară semnate de George Călinescu, Ion Pillat, Perpessicius, Eugen Lovinescu (dar nu numai) – s-a dovedit a fi una cu adevărat pasionantă:

 „La 4 iulie 1886, în prima oră a serii, s-a născut în str. Du Marais, nr. 60, Alice Stèphanie STĂNESCU CĂLUGARU, de sex feminin.” – menționează actul de naștere a viitoarei scriitoare (cf. studiului “Alice Călugăru în documente pariziene”, inclus de istoricul literar C. Popescu-Cadem în volumul “Document în replică” – Editura Biblioteca Bucureștilor – 2007). Părinții ei au fost Ștefan Stănescu Călugăru, ofițer în armata română, și soția sa Maria (născută Carabella).

Alice Călugăru - încă elevă a Colegiului “Sfântul Sava” din București - unde a fost colegă cu poetul George Topîrceanu – a debutat editorial la doar 19 ani cu volumul de versuri „Viorele” (publicat la Stabilimentul de Arte Grafice Albert Bauer, București, 1905) - care avea să rămână de altfel singura carte de poezie publicată. 

 

Dintre cronicile publicate după apariția acestui volum le menționez pe cele semnate de Ovid Densusianu (publicată în „Viața nouă”, nr. I, 1905) și de Mihail Dragomirescu (note în “Convorbiri critice”, nr. I, 1905). Deosebit de interesantă este însă cronica “Versurile d-rei Alice Călugăru”, publicată în numărul IV din mai 1905 al revistei “Sămănătorul”, în care istoricul Nicolae Iorga nota referindu-se la volumul “Viorele”:

 

“Cine va lua în mână volumașul iscălit cu acest nume franțuzesc și având pe copertă, pe lângă un buchet de viorele, portretul autoarei. Mai ales cine-și va aduce aminte că numele d-rei autoare a figurat și prin numerele literare fără nici un fel de valoare ale celor mai făcătoare de rele dintre gazetele și revistele de speculă, nespus de proaste, - nu va fi aplecat să le cetească. Îl sfătuim să învingă acest însă acest d’intâiu sentiment și să încerce. Va găsi atunci un grai foarte frumos, de o mlădiere vrednică de cele mai mari laude, o deosebită ușurință în vers, mult simț pentru armonie. (...) E un act de dreptate să se spuie că acestă domnișoară e un scriitor și are deci datoria să se lămurească pe sine asupra lucrurilor ce va scrie, înlăturând de acum înainte toate aceste elemente de... – cînd e vorba de bărbați, se zice reclamă, ce au indispus pe cîțiva oameni nepărtinitori, cari se grăbesc însă astăzi a-i recunoaște talentul.” (cf. Nicolae Iorga – “O luptă literară – articole din Sămănătorul” – Tipografia Neamul Românesc – 1914)

Alice Călugăru - Viorele
 (Stabilimentul de Arte Grafice Albert Bauer, București, 1905)

Cronica publicată de Nicolae Iorga în “Sămănătorul” este importantă atât pentru faptul că remarcă talentul literar al tinerei scriitoare, cât și pentru menționarea publicării în presa literară ale unor poezii scrise de Alice Călugăru anterior publicării volumului ei de debut. Se infirmă astfel presupunerea că debutul în presă al Alicei Călugăru ar fi fost posterior debutului editorial: “La revista tulceană (notă: “Colnicul Hora”) debutează publicistic și ALICE CĂLUGARU, una din cele mai valoroase dar cel mai puțin cunoscute poete, a cărei biografie continuă să rămână învăluită în mister. La 17 ani (1905) ea a scos un inegal dar interesant volum de versuri, Viorele. Volumul, purtând în frunte fotografia de școlăriță a poetei, a atras atenția criticii noastre de la Ibrăileanu și Lovinescu până la G. Călinescu, care-i citează drept antologică poezia “Șerpii”. La rugămintea redacției Colonicului Hora, școlărița ieșeană, aflată în penultima clasă de liceu, răspunde cu entuziasm, oferind “Fulgerele". Această creație inclusă în Colnicul Hora din 1 iulie 1906 constituie debutul ei în presă, care, așa cum s-a mai întâmplat în unele cazuri, a fost posterior debutului editorial.” (Tudor Opriș - Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul școlii (1820-2000) – Aramis Print, 2002)

Imediat după terminarea liceului, în 9 septembrie 1906 (dată menționată de Vasile Netea în articolul “Alice Călugăru, o enigmă biografică”, publicat în "Manuscriptum", nr. 4, 1973), Alice Călugăru a părăsit țara și s-a stabilit definitiv în Franța. Multe biografii menționează anul 1912 ca fiind cel al înstrăinării poetei (inclusiv paginile de istorie literară ale lui Eugen Lovinescu, Ion Pillat şi Perpessicius). Eventuala stabilire în Franța în anul 1912 este infirmată însă de nota care însoțește o fotografie inedită a scriitoarei, publicată în “Calendarul literar și artistic pe anul 1909”: “Alice Călugăru – A sfîrșit acum trei ani liceul, în București, cînd a scos și un volum de versuri: Viorele (1905). Acum studiază la Paris. A colaborat la Viața Literară și Convorbiri literare.”

Notă din "Calendarul literar și artistic pe anul 1909”

Motivul real al înstrăinării poetei a rămas nedeslușit. Poate că a fost vorba de de intenția de a-și desăvârși studiile (conform notei din “Calendarul literar și artistic pe anul 1909”), de “cine știe ce nelămurit capriciu sau, poate, cine știe ce umbră a unei drame, pudrată eu cochetă discreție” (Radu Gyr în articolul citat din “Universul Literar”), de un iubit cu care a fugit la Paris, sau chiar de nașterea unui copil din flori (conform unor zvonuri ajunse la urechile lui Ion Pillat - cf. Al. Cistelecan -  “Une aventure roumaine-française (Alice Călugăru)” – 2012).

Chiar și înstrăinată fiind, Alice Călugăru a continuat să scrie poezie în limba română. “Originalitatea poetei începe abia peste câțiva ani (notă: după publicarea volumului “Viorele”) în poeziile publicate prin reviste și neadunate nici până acum în volum și se caracterizează prin lipsa lirismului direct și a feminității sentimentale, prin observație și putere descriptivă, prin obiectivitate și chiar prin oarecare virilitate de expresie. (…) Vigoare plastică ce s’ar fi putut desvolta fericit în cadrele unei literaturi destul de feminizate chiar și la bărbați” – aprecia Eugen Lovinescu în paragraful dedicat poetei din “Istoria literaturii române contemporane – Evoluția poeziei lirice” (Editura Ancora, S. Benvenisti &Co., București, 1927)  

Alice Călugăru a continuat în anii următori să publice poezii în presa literară din România. Dintre revistele cu care a colaborat în perioada 1906–1914 menționez Luceafărul, Viața Românească, Ramuri, Convorbiri Literare, Analele literare, politice, științifice, Viața literară și artistică. În acestă perioadă a purtat o corespondență vastă cu redactorii acestor publicații – s-au păstrat în arhiva Bibliotecii Centrale Universitare “Mihai Eminescu” din Iași câteva manuscrise olografe ale scrisorilor adresate lui Garabet Ibrăileanu (în acea perioadă secretar de redacție la “Viața Romînească”) și lui George Topîrceanu (subsecretar, apoi secretar de redacție la “Viața Romînească”).

Fragment dintr-o scrisoare trimisă lui Garabet Ibrăileanu
în 23 octombrie 1911

În anii care au urmat, viața poetei a fost cu siguranță plină de greutăți (Viața m'a făcut să fiu păgână, /Să fiu surîzătoare, - în iubire, /Puterea sorții, tăinuit mă mână, /Un înger rău și blând m'a luat de mână /Ş'am ocolit străvechia fericire.) dar totodată boemă și tumultoasă (Și am iubit cu dragoste curată /Ș'a doua oară și-a treia oară! /Și am jertfit în urmă, turburată /Pe rugul patimei. Și câteodată /Dispreț am dat cu dragostea-mi ușoară.).

Tema dorului de țară revine însă mereu în versurile publicate în periodicele bucureștene: Căci dac'am rătăcit pe mult amara /Și sbuciumată mare a vieții'ntinse, /Întâia mea iubire-ar fi ea țara /În care odată-aș regăsi comoara /Simțirii mele celei neatinse. (citate din poezia “Visarea cea din urmă” – publicată în “Luceafărul” – numărul din 16 noiembrie 1910)

        Citește aici o selecție de poezii semnate Alice Călugăru

Viața “excesiv de boemă” dusă de Alice Călugăru în acești ani a fost remarcată și de Victor Eftimiu, care a întâlnit-o în perioada 1910 – 1911: ”elle menait une vie lamentable, une espece de la pire boheme. Quelquefois, j’avais l’impression qu’elle avait l’esprit dérangé”. (cf. studiului “Une aventure roumaine-française (Alice Călugăru)” – Al. Cistelecan).

Tot în această perioadă în viața Alicei Călugăru își face apariția primul copil. Informația se datorează lui Octavian C. Tăslăuanu și a fost menționată în volumul memorialistic “Amintiri de la Luceafărul” (Tipografia Bucovina, București, 1936): “Furtunatica Alice Călugăru trimitea perlele sale din Paris. Până astăzi nu știu cine e. Într’o zi m’am pomenit cu o scrisoare și în colț cu fotografia unui îngeraș abia născut, iar sub fotografie: “iată cea mai reușită poezie pe care am făcut-o”. Misterioasa colaboratoare m’a pasionat, fiindcă versurile sale erau minunate.” La perioada nașterii acestui copil să se fi referit Alice Călugăru în scrisoarea expediată în 23 octombrie 1911, de la adresa 32 Rúe Houdan á Sceaux (Seine, près Paris), lui Garabet Ibrăileanu (?): “Mi-e frică să fiți supărat de libertatea pe care am luat-o acum câteva luni ca să recurg la mediocra mea colaborare la Revista D-voastră pentru a găsi o soluție unor împrejurări grele și triste – pe cari le va lămuri poate biografia mea postumă, dar pe cari necunoscându-le D-voastră nu le puteți înțelege nici scuza. (...) Mă grăbesc să vă spun că asemenea caz de abuzare din partea mea nu se va ma reproduce căci împrejurările cari m’au făcut să fac astfel nu vor mai fi.”  

Din păcate, “biografia postumă” a autoarei nu a stabilit încă "acest aspect" din viața scriitoarei. E aproape sigur însă că Alice Călugăru a avut în anii care au urmat (probabil după căsătoria ei din 11 august 1921 cu jurnalistul Louis Constant Edgar Műller) mai mulți copii (vezi nota publicată de “Le Journal” în numărul din 2 iunie 1942).

În acestă perioadă Alice Călugăru a fost corespondent de presă și redactor la mai multe publicații (după stabilirea în Franța scriitoarea a publicat sub pseudonimul Alice Orient), chiar dactilografă. Nu a încetat însă să spere că își va găsi un loc în literatura franceză. Momentul în care totul părea să fie posibil, a fost cel al câștigării Premiului al doilea la concursul de poezie organizat de publicația pariziană “Femina”. Acest succes a fost consemnat și de revista “Luceafărul”, în numărul din 1 aprilie 1914: “Succesul unei românce. Revista “Femina" din Paris a publicat concurs pentru o poemă despre mare. Laureata a fost d-șoara de Costa, iar d-șoara Alice Orient (colaboratoarea noastră Alice Călugăru) a obținut medalia de aur cu următoarea poezie: Les Perles. Trimitem felicitările noastre apreciatei noastre colaboratoare.” (notă: de fapt a fost vorba despre Premiul al doilea – vezi notița din “Femina”, numărul din 15 ianuarie 1914, notiță care include și o fotografie – inedită – a Alicei Călugăru)

Notă și fotografie din revista “Femina”
numărul din 15 ianuarie 1914

Au venit însă anii de război și legăturile poetei cu publicațiile literare din țară – majoritatea și-au suspendat apariția în acest răstimp -  au încetat.

În anul 1918 un capitol semnat de Alice Orient a fost inclus în volumul “Charles Műller par ses amis” (Édition Flammarion, 1918). Volumul, dedicat jurnalistului și scriitorului francez Charles Műller (care a murit pe front în anul 1914) și prefațat de Edmond Rostand, include texte semnate de Victor Goloubew, Abel Hermant, Maurice Level, Pierre Mille, C. Louis Muller, Alice Orient, Paul Reboux, Henri de Régnier, Joseph-Henri Rosny Ainè, Edmond Rostand, Sailland, Jerome and Jean Tharoud, Marcelle Tinayre. Volumul este important pentru că ne dă o idee despre cercul de prieteni ai Alicei Călugăru. De asemenea explică o eroare frecventă care apare în paginile biografice dedicate scriitoarei, care îl indică pe Charles Műller ca fiind soțul ei.

Note din presa franceză referitoare la volumul
“Charles Műller par ses amis” (Édition Flammarion, 1918)
în care a fost inclus și un text semnta de Alice Orient

Următorul moment din biografia scriitoarei despre care avem date certe este cel a căsătoriei din 11 august 1921 cu jurnalistul Louis Constant Edgar Műller. Documentul de căsătorie – descoperit de istoricul literar C. Popescu-Cadem și reprodus în volumul “Document în replică” (Editura Biblioteca Bucureștilor, 2007) precizează:

“În unsprezece august o mie nouă sute douăzeci și unu, ora unsprezece și treizeci de minute - în fața noastră s-au prezentat în mod public la primărie Louis Edgar Műller, ziarist, născut la Rouen (Sena inferioară) în șapte septembrie o mie opt sute optzeci și cinci, în etate de treizeci și cinci de ani, domiciliat la Paris în strada Girardon 17, nr. 13, fiul lui Francois Louis Ernest Műller încasator fiscal, și al Paulinei Marie Amelie Hermais soția sa, fără profesie, domiciliată la Lavallois-Perret (Sena), divorțat de Germaine Marie Lèguere de la 21 mai curent, de o parte - și Alice Stephanie Stănescu-Călugaru, scriitoare (femme de letters), născută la Paris (arondisment 10), la patru iulie o mie opt sute optzeci și șase, în vârstă de treizeci și cinci de ani, domiciliată la Paris, în strada Girardon, nr. 13, fiica lui Ștefan Stănescu-Călugăru și a Mariei Carabella soția sa, ambii decedați, de altă parte. Neexistând nici o opoziție, viitorii soți declară că nu s-a încheiat un contract de căsătorie. Louis Constant Edgar Műller și Alice Stephanie Stănescu-Călugăru au declarat unul după altul că vor a se lua în căsătorie și noi am pronunțat în numele legii că ei sunt uniți prin căsătorie în prezența... Odată actul citit am semnat împreună la Primăria arondismentului 18 din Paris."

În această perioadă Alice Călugăru (Alice Orient) continua încă să își desfășoare activitatea de redactor și de corespondent pentru multor publicații pariziene. Este interesant de consemnat – pentru că reafirmă firea nonconformistă a scriitoarei și pentru că include o fotografie inedită a Alicei Călugăru – articolul “Une femme écrivain et danseuse dans une cage aux lions – Mme. Alice Orient raporte ici les curieuses impression qu’ell a gardées de sa périlleuse visite”, publicat în numărul din 11 septembrie 1921 al revistei “Excelsior: journal illustré quotidian” (la o lună după căsătoria scriitoarei cu Louis Edgar Műller).

Articolul publicat de Alice Orient în
 "Excelsior: journal illustré quotidian" (11 septembrie 1921)

În anul 1924, Alice Orient a publicat romanul cu accente autobiografice “La Tunique verte” (în colecția Bibliothèque du hérisson, Librairie Edgar Malfère, Amiens). Este de menționat că romanul a fost reeditat în anul 1987 (inclus în volumul “Scrieri”, traducere de Virgil Tiberiu Spânu, ediție îngrijită și prefațată de Pavel Țugui) și în 2017 (inclus în volumul “Textes choisis – Alice Orient”, editat în format ebook de Editura Publishdrive, Franța, care cuprinde reeditarea romanului “La Tunique verte” și poezii traduse în limba franceză de Gabrielle Danoux). Tot în 1924, Alice Orient și-a înscris romanul “Javotte” (să fi fost vorba de o variantă a romanului “La Tunique verte” sau de un alt roman, nepublicat?) la “Concours du Roman Moderne” (juriu prezidat de scriitorul Joseph-Henri Rosny Ainè).

Începând din 1924 informațiile despre Alice Călugăru se pierd. George Topîrceanu s-a grăbit chiar să îi dedice un necrolog în care spunea că "cette jeune fille, qui a été la plus important poete de ma génération, était, non seulement du point de vue de son âme, mais de tous les points de vue, a l’antipode de la vulgarité". (cf. Al. Cistelecan - “Une aventure roumaine-française (Alice Călugăru)” – 2012). 

Majoritatea biografiilor dedicate Alicei Călugăru menționează că scriitoarea ar fi murit în perioada 1924 – 1934 (de tuberculoză!?). Istoricul literar C. Popescu-Cadem, în volumul “Document în replică” (Editura Biblioteca Bucureștilor,  2007), după ce a derulat o serie de cercetări și de demersuri oficiale pe lângă autoritățile franceze a ajuns la concluzia că “Alice Stephanie Műller nu s-a stins la Paris între anii 1924-1934 ;i nici pe teritoriul Fran'ei”. 

Două note din presa pariziană - găsite în timpul documentării mele pentru scrierea acestui articol – confirmă afirmația istoricului literar C. Popescu-Cadem. Este vorba despre două note care anunță decesul Alicei Călugăru (Alice Orient, “poète et romancière”), publicate în “Le Journal” (numărul din ziua de marți, 2 iunie 1942), respectiv în “Journal des débats politiques et littéraires” (numărul din ziua de vineri, 5 iunie 1942). Cele două note ne permit să afirmăm că scriitoarea Alice Călugăru a murit în anul 1942 (cel mai probabil în luna mai).

Note publicate în “Le Journal”
(numărul din ziua de marți, 2 iunie 1942) - stânga,
respectiv în “Journal des débats politiques et littéraires”
 (numărul din ziua de vineri, 5 iunie 1942) - dreapta

Mai rămân însă de descifrat și alte necunoscute din biografia scriitoarei: “împrejurări grele și triste – pe cari le va lămuri poate biografia mea postumă” (Alice Călugăru).

Citește aici: ALICE CĂLUGĂRU (poezie unei scriitoare înstrăinate)