Nu mai sunteți/Nu mai sunt
Îngerul Alb și Îngerul Negru au coborât...
În mine...
Degrabă cu bisturiele...
Cerneală nu sânge sânge
Curgeau albastru organele
Hârtia
Sufereau, sângerau, plângeau
Cuvintele:
Când Îngerul Alb și Îngerul negru...
Doi demoni
Necropscriau cadavericul trup
Literar
Iubire, iubire vreau!
Moarte, moarte aduc!
Strigau, iar eu încercam de deasupra
De toți și de mine ai domoli:
Nu mai sunt, nu mai sunt, dar voi trăi!
Mai mult decât toți muritorii
Din morga aceasta
Atât de...,
Atât de urât mirositoare
A literaturii române
Și...!"
Nu vai de voi,
Ci vai de mine
Nemuritorul,
Va fi!
Rămas-au visătorii pe dinafară
De lume,
Rămas-au la porțile vieții
Renegați,
Rămas-au să cerșească intrarea
Damnații,
Celor ce în interior sunt zăvorâți.
Refuzând deschiderea porților
Comozii,
Legate cu lacăte ivore și lanțuri
De ei înșiși,
Visătorii au visat la intrarea
În lume.
Până când într-o zi scăldată în soare
În porți au bătut zidurile au cățărat
Rebelii.
Cu pumnii strânși ai revoltei
Oratorii,
Cu scările idealurilor lor
Idei
Și-au urcat pe înaltele ziduri.
Și au întredeschis poarta
Dorind,
Eliberându-i pe cei închiși
În sine,
Pe cei ce-și deplângeau soarta
Răului din bine.
Pe cei mai deschiși dintre închiși.
Acestora le-au arătat cerul și zarea,
Orizontul,
Cărarea ce duce departe...
Depărtarea
Strâmtă anevoioasă (chiar și deșartă)
Libertatea.
Mai puțin deșartă-i decât închisoarea.
Cu lanțuri de aur cu lacăte de argint
Materia,
Cu ziduri din pietrele cele mai scumpe
Opulența,
Acoperite de-o cupolă de aer închis
Cer limitat,
(Aer de libertate închisă-ntre ziduri).
Predicatori ai libertății au trimis printre închiși,
Preoții libertății
Deschizâdu-le drum ca pentru ei
Visători,
Ei...
Cei proscriși.
De Crăciun iau câte un extraveral, seara,
Apoi îmi pun umbra în lesă, de trei ori pe zi,
Și-o scot la plimbare printre gânduri.
Versuri mă latră, din cușca toracică, doritoare să scape.
Ne plimbăm printre boschetele dintre șinele
Unui drum de fier paralel imaginate.
- Prin gara vieții mele nu mai trece demult niciun tren,
Doar prin gânduri mă călătoresc
Vagoane reale pline de ne-poeți;
Prin mocirla sângelui negăsind nicăieri iarna
Mă mai zdruncină, din gând în gând,
Zdrențuite roți cubice de calești Trase de cai verzi,
Mânate cu har de umbrele poeților
Trecătoare și dese.
Din gând în gând mai mestecăm
Câte o firimitură de vers, câte o salată de strofe,
Câte o friptură din animalul..., sacrificatul poem.
Nostalgice,
Cele câteva zile împopoțonate de Crăciun
Trec...
Continui să-mi plimb umbra în lesă,
Într-o conversație improvizată
Despre nașterea Mântuitorului:
- Spațiul e strâmt, zic!
- Timpul e infinit, zice!
- Poate că e..., (Poate că sunt...),
Dar asta nu mă avantajează cu nimic.
(Zice e-același cu...zic!)
( breaking news )
Boemul din cartierul Lunaticilor,
De pe eșafodul nopții, gândea:
Până și Marelui Inchizitor
Îi este milă
De-atâtea suflete nevinovate!
În mine a inoculat
Luciditatea de a vedea viața
În toată splendoarea inutilității ei
Și fascinația grotescului
Cu falsele-i realități.
Datorez insomniilor forma...
Și execuțiilor în miez de noapte,
Conținutul...
Mă domină impresionante alegorii
Ale unor rătăciri prin pustie,
Călărind nărăvașe cămile verzi,
De cutreierat obscurul
Abisurilor albastre...
Cu pleoapele aproape stinse,
Bântuit de șchioape coșmaruri.
Încă de la prima televiziune privată
( întâia fiind alb-negru,
avea griul cenzurat
şi aruncat în groapa cu popor;
poporul pentru care se făcea
că lucrează ).
Au apărut știrile de ultimă oră
( breaking news )
Și o nouă Credință,
Mai de curând...
Intrinsecă Crezului
Despre boala Zeului Covid.
( moroii oltenilor nu sunt deloc
mai periculoși! )
A nu fi om nu-i egal
Cu a fi inuman.
Neomenie = inumanitate?
Impresionante idei
Se nasc...
Numai așezat la orizontala nopții
( unii spun că în umbra ei! ).
Toți trăim în această lume,
Numai că nu toți...
O percepem la fel!
De ce m-aș apuca acum,
În vers albastru de plângând,
Să cânt război ce se petrece
Sub ochiul meu ascuns în gând?
N-aș face-o nicidecum,
Când au făcut-o anticii demult:
Cântând în versuri prețioase
Războaie sângerând!
E-o vreme grea, apăsătoare,
E vremea când nu se trăiește
Și se moare, când totu-i rătăcire;
În sufletu-mi e numai sângeroasă cale.
De pustiiri, de umbre trecătoare,
În minți frenetice cetăți imense de moloz;
Nu mai e vremea de cântat?
Și cu atât mai mult
De poezie?
E vreme de război,
Când viața naște moarte,
Și moartea curmă vieți.
E mare tărăboi: de timp, de mod, de loc.
Să cânți mutește e-o nesfârșită erezie!
De ce-aș comite-o eu acum?
Ochi ațintiți spre cer
- Să numeri timpul!
Mi s-a tot spus.
Și asta am făcut:
L-am numărat,
L-am măsurat.
- E adevărat?
Nu e adevărat?
E-abstract?
Nu am aflat.
Ceea ce știu e...
Că atunci când părinții ni se duc,
Se duc pentru că timpul lor s-a dus,
Iar timpul nostru e mai aproape
De final.
În timp ce timpul...
Rămâne doar timp universal.
- E cerul plin cu stele,
E-un timp și dincolo de ele.
- E-un timp ce moare pe sub ele
Și totuși...
Un timp rămâne.
Un răstimp.
Citește și: Versete contemporane, Levitații și căderi, Năpădiri, Dezlegare la poezie
Copyright © 2023 Virgil Andronescu (Virgil Nicolae Andronache)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.