conversație cu mama celestă
“de n-ar fi ghizii, a cui voce mi-ar vorbi în gând?…”
astfel de întrebări mânie pe regină,
care pufnește de pe tronu-i, fumegând
și mai că universul îmi fărâmă
cum îmi permit să mă cred una de rând?
“dar ghizii mei astrali…” încerc să îi explic
ca un copil către o mamă surdă,
iar ea, pe tronu-i ascuțit, turbând
cu mâinile alungă orice șansă
ca teama să îmi fie auzită,
ca vocea mea să nu se piardă.
“de ce n-ai vrea să vezi, celestă mamă,
teroarea ce se scurge-n ochii mei
în fața oamenilor ce mă cheamă
eu rămân mută, ca un stâlp
și nu mai știu să le vorbesc
– atât de dezrădăcinată sunt.”
dar ea, regina fioroasă la comandă
nicio privire-n plus nu îmi oferă
fiindcă în lumea ei, de spirite celeste
nu poate exista o teamă efemeră,
iar eu, aici pe Pământ,
singură trebuie să lupt.
“ce mamă fără suflet!” îi răcnesc,
tot neatinsă, tot nepăsătoare,
ea nu-nțelege cum, ca să trăiesc
nevoie am de forța creatoare.
privind mereu spre un alt orizont,
brusc se întoarce către mine
și, cu glasul ei definitiv, răspunde:
“eu sunt deja parte din tine.”
șarpele - antidot și venin
furia șarpelui ce n-a fost tatuat
pe suprafața pielii violate
ce alt mod de a o reproclama
va fi mai potrivit decât simbolul
deșertăciunii noastre
facerea lumii și a mea coincid
așa e în cazul oricărui suflet
ne alinăm prin patricid,
prin strangularea unui înger
care nu ne lasă să pierim.
astfel mi-am promis, la 25 de ani
îmi voi bate poftele-n cui
să nu mai uit cui îi aparțin - mie, nu lui
după atâtea vise fără explicații
mă voi împrieteni
cu șarpele - antidot și venin.
Citește mai multe poezii aici: Cristina Boncea, Deconstrucții, Blestem și rugă și abis
Site: Cristina Boncea
Copyright © 2023 Cristina Boncea (Cristina Alexandra Boncea)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.