Liuba Liubastra Botezatu - Poheme 3 x 33 Iubire. Veșnicie. Timp. (volum distins cu Premiul „Octavian Moșescu” al Festivalului Internațional “Titel Constantinescu”, ediția a XIV-a, Râmnicu Sărat, 2021; ediție îngrijită de Constantin Marafet, editura Rafet, 2021): Mi-e dor de Tine ca de o Poezie neinventată încă, ca de un Dumnezeu care lasă femeia să vorbească și în mijlocul Casei Lui... (Liuba Liubastra Botezatu)
De nu m-ai mai durea...
De nu m-ai mai durea atât, tu, viață,
te-aș strânge la sânu-mi
ca și cum n-ar fi bucurie mai mare pe lume
decât faptul că sunt,
decât faptul că ești...
Dar, nu,
minuni nu se întâmplă pe morminte...
Și nu te pot iubi, și nu mă pot...
și dori...
Printre morminte
Desculță, printre morminte,
zăresc firul ierbii cuminte răzbind înspre soare
și, parcă, rugina pe cruce nu mă mai doare,
și, parcă, și dorul pleacă pe-o clipă în norul de sare...
iar veșteda, umeda frunză rămâne ascunsă
sub pomii ce-n mugur vor să plesnească
și să-i rodească -
în anotimpul sortit dimineții -
cu noi înfloriri de izbândă a vieții,
cu un surâs pre moarte călcând
și cântând imnuri albe-n lumină
sub bolta senină
dintre morminte cu firul ierbii cuminte...
Dansează-mă...
Dansează cu mine prin umbre,
Lumină răsfrântă-n cuvinte,
Pătrunde-mi prin unde în minte
Și fă-mă să cânt din penumbre...
Dansează-mă, Tu, Nemurire,
Ca și cum, prin făclii de apoi,
Ca și cum, într-un ultim război,
Vom fi pace și răzvrătire.
Dansează-mă, dans peste lume,
În hore de îngeri din Ceruri
Și hoarde întinse-n eteruri
Dintr-un necuprins fără nume...
Dansează-mă astăzi cuvânt,
Printr-un cânt să îmi fii legământ.
Mă strânge timpul...
ca o menghină înfășurată în jurul
unui trup de lut,
zbătându-se mut să irumpă din mine,
în sus și în jos dintr-o dată,
dintr-o privire să-mi cuprindă Acum-ul
de ieri, de azi, și de mâine...
Mă sperie veșnicia cum nimicnicia,
cum pulberea în care ne prefacem
și amintirea ce ține doar trei generații...
De ce murim?!
De ce îmbătrânim?
De ce ne pierdem în mrejele Timpului...
Anost. Etern. Și numai pentru o clipită?
Furia –
această fiară a nimănui
cu ochii sticloși, pupile dilatate
își ascute colții de franjurii inimii tale,
mănâncă funingini din palmă
înviorându-și pletele.
cine-a spus că furtunile-s rele?
când viața pulsează-n stihii ca și cum
ar fi vii, nu fantasme.
să râdem, deci, în florile acestui mai!
ce dacă plouă?
și în soare sunt dinți să zâmbească...
Aici și acum
îmi ești și îți sunt
nu te văd
nici te-ating
doar te simt...
aici și acum
suntem noi
amândoi
suntem goi...
de trecut
de vise de lut
de așteptări
foste dureri
imponderabili
inadaptabili...
un el și o ea
surghiuniți
pe o stea
gânduri ce tac
în vidul opac
și reflexia lor
pe o geană de nor...
imagini și stări
se înșiruie-n număr
mă plec pe-al tău umăr
mi te-așezi în poală
plouă afară...
nici infinitul
defini-va finitul...
un ochi de artist
spune-va trist
că-mi ești și îți sunt
aici și acum...
Iluzioniștii
Singuri pe lume, ne tăcem vremelniciile
și angoasele, și visele.
Spunem altora durerile noastre ca pe niște povești
nemuritoare
și neîntâmplate,
ca și cum nu noi, ci ei s-au făcut poezie...
Citește mai multe versuri și profilul poetei aici: Liuba Liubastra Botezatu
Citește aici poezii din volumul: poheme cu aromă de cafea și gust de winston menthol
Blog: Liubastra Poesis – Poheme de sub Steaua Dragostei
Copyright © 2023 Liuba Liubastra Botezatu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.