Daniela Oatu - Înger în derivă (Edtura Timpul, 2021): Daniela Oatu are o relație specială cu cititorul poeziei sale; el e interlocutorul, fratele, seamănul, constructorul și relansatorul poemului, îngerul de vis-à-vis și cel alături de care vorbește și tace, scrie despre sine și lume, abordează teme "mari", dar punctează și notații într-un jurnal liric al stărilor, sentimentelor, neliniștilor ființei interioare... Acest "pact" cu cititorul, prezent în atîtea paradigme lirice, în cărțile Danielei Oatu nu prevede doar mărturisirea, cînd cititorul e confesorul vocii lirice; e încă mai mult, o invitație la dialog și lectură, dar și oferta de a construi împreună universul poetic, iar cititorul e însoțitorul într-o călătorie la marginea lumii văzute spre dincolo, înspre ceea ce nu se vede cu privirea care patinează pe deasupra lucrurilor... Poezia Danielei Oatu este o continuă căutare a spațiului de identificare, acolo unde ființa interioară se regăsește pentru a se recompune... În scoica poemelor e o lume cu străzi și semafoare fixate pe culoarea roșie a interzicerii trecerii "dincolo", structurată pe dimensiunile unui scenariu mitologic de uz propriu, în care miturile își scriu memoria. Când ceasul arată o eternitate fără un sfert, într-un alt veac, pe o terasă din galaxie se va regăsi, nu mă îndoiesc, Daniela Oatu, un poet cu totul remarcabil. (cronică semnată de scriitorul Ioan Holban)
Aripă mijindă
Abia îmi mijise o aripă...
- Încotro plutești? m-a-ntrebat
frunza
căzută
căznindu-se
să urce
înapoi
în copac.
Nu se mai poartă goblenul
Proaspăt văruiți
pereții sufletului îmi sunt goi.
Intră. Cerul e descuiat.
Acestea sunt poemele mele decomandate.
În cel din stânga încă pâlpâie focul,
vei dormi astă-seară.
Poți să dai melancolia la maximum,
să ucizi în somn orice pasăre de carton vrei;
gard în gard cu noi sunt demoni cumsecade.
Mansarda e neterminată.
Până această realitate cenușie
mai inventează ceva,
hai să ieșim în curte
să-ți arăt și restul de iad...
Îngerul nu crede-n minuni...
Se spune că îngerii știu
câte-n lună și-n stele...
Mi-e în preajmă
de mai bine de jumătate de veac
și îngerul meu păzitor
încă nu s-a deprins
să-și facă la timp toate zborurile,
să îngroape securea războiului
măcar o dată la 7 ani.
În schimb
el,
care-a văzut zi de zi
cum se-agață de noi orizontul
cu ambele mâini,
a-nvățat
să nu mai creadă-n minuni...
Teama de îngeri
În cartierul nostru uitat de Dumnezeu
nu mai e loc de îngeri;
cei mici aleargă după fluturi de porțelan
să-i prindă în ace cu gămălie mai blândă,
cei mari își presează secretele dragi în ierbar
unde-n miez de zi înflorește discret întunericul.
Se-ntâmplă ca uneori
câte un fluture de porțelan să-și ia zborul
înainte de a-l șterge de praf;
atunci poeții prind cerul în stele,
își duc zilele de pe-o filă pe alta
atât de fragili
încât mai rămân o zi neînaripați
de teamă
să nu le cadă îngerilor în plasă.
La răscruci
Spre mine înainta
îngerul păzitor șchiopătând
în timp ce eu
buburuză în groapa cu lei
de propriul zbor
mă-ndepărtam
și n-am aflat
dacă s-a simțit bine
în pielea mea
când drumurile noastre la răscruci
s-au ținut strâns de mâini
Nu mai are ochi ploaia
pentru buzele uscate
ale pământului
Nu mai are lacrimi soarele
pentru tremurul razelor
spre-amiază
pe secetă
pe înserat
numai mama
în fotografia de pe masă
a-nceput
să-ntinerească
numai poezia strecurată
îngerului sub ușă
ține loc de aripi
de flori
de zăpadă
de febră
oxigen
terapie intensivă
de iadul
paradisului
din noi
Întoarcerea la poezie
Alunecăm
ieșim din primul tunel
gonim scrâșnind din roți
dintr-o viață într-alta
fără să privim îndeajuns
la cei care ne fac semne cu mâna
ne-aruncă pietre în geam
ne trimit sărutări în văzduh
alunecăm
gonim
până șinele devin tot mai subțiri
staționăm rar
fără să ne gândim
la cei care prind
sau pierd legătura cu viii și morții
șcrâșnim din roți
și ne trezim
la jumătatea călătoriei fără destinație
că n-am parcurs
cel mai scurt traseu dintre două inimi
că mai e puțin
și se va trage semnalul de alarmă
și-n tot acest timp
am călătorit cu mecanicul în ultimul vagon
cu o femeie gata să se-arunce în fața noastră
să stingă lumina de la capătul tunelului
și să ne facă atenți
c-așa e și-n cer
fiecare la pas
pe linia lui...
după atâtea călătorii
ne-ntoarcem la poezie
Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Daniela Oatu
Citește aici poezii din volumul: Anotimpurile Himerei
Copyright © 2022 Daniela Oatu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.