Daniel Marian - Exercițiul atacurilor de panică: Cea mai recentă carte a poetului Daniel Marian, Exercițiul atacurilor de panică, scoate în relief parabole care împing departe tot ceea ce ține de sensul formulărilor mai mult sau mai puțin evanescente. Uzualul este respins programatic, tot ceea ce contează fiind ondulatoriile extensiuni caracteristice unui stadiu surescitat perpetuu. Conexiunile dintre sintagme ating zone tenebrante, cu maximală putere de rezonanță. Transfigurarea absurdului realității conduce la versuri pătimașe, radicale. Peste tot e vorba despre viață, despre ceea ce poetul consideră că a fost cufundat într-un labirint traumatic, fără a exista mari șanse de remisiune. Pericolul reificării se materializează neîncetat. Transele apocaliptice au învins: ultimul răsărit de pace //apoi glasul păsărilor a fost învins/ în fulgerările însângerate tot mai insistente/ ale nenorocitului șarpe trezit la turbare/ de huruitul metacircular al mașinăriilor/ grele de câtă moarte puteau duce cu ele/ pentru a semăna în priviri și suflete/ o mare de flăcări înghițea calea lactee/ viața a intrat în colivie și la metrou/ viața nu mai era viață o urmă/ zgâriată de jerbe. Cotele dramatismului cresc vertiginos. Tentaculele panicii pornesc la atac, famelice. Daniel Marian ne introduce într-o distopie înfricoșată, coșmar abnorm care se perpetuează. Pentru a mai domoli pașii înstrăinați, anumite versuri se apropie ludic de ceea ce a fost odată. Una dintre posibilele concluzii: până la urmă nici nu mai contează ce scrii/ important e numai că-ți ascuți creioanele/ chiar și pentru orizonturile nenăscute/ sau moarte de frica nașterii cuneiforme/ în marele alandala tu pescuiești la copcă/ peștișorul mustăcit pe sub ghețurile//fugii de sine. Așa este aspectată viețuirea într-un bazar al culorilor întunecate. Daniel Marian dezvoltă un experiment poetico-dramatic. Lupta pentru menținerea luminii se dovedește a fi cruntă, clocotitoare. Evaziunea pe teritoriul paradisurilor artificiale pare a fi o soluție salutară. Cât despre poeți și poezie, dragă poete/ plouă cu pietre/ du-te și adună/ cioburi de lună/ hămesite de tine/ și de alte ruine//numai bine. Regatul viselor, atât de prielnic pentru creatori, presupune adeseori nebănuite pericole. Apărarea valorilor sufletești este primordială. La Daniel Marian, imersiunea în adâncurile celor imaginare naște spectacole cu nivel foarte ridicat de complexitate. În această direcție multivalentă, afară din orice realitate epidermică, îmi suferă papucii/ de codul culorilor învățat din mers/ cămașa de mierea sălbatică/ nădragii ce se-nțeleg bine cu crengile/ prea m-au învățat copacii/ de-mi pun o șapcă mă cert cu luna/ și nu vreau că mi-e tare/ dragă povestea pierderii-n asfințit/ o pană de vultur e tot ce-mi lipsește/ să mă sprijin în coapsa secundei// cât trec puntea de piatră/ din același ceresc străveziu. Aici totul e pasional și atașat valorilor existenței. Spiritul ludic etalat cu mare frecvență conduce la un nivel poetic aparte. Derizoriul asumat se conjugă cu problematici dintre cele mai aspre. Lirismul prezentelor povești vrea să învingă orice barieră, parcurgând dezinvolt nenumărate tronsoane ideatice. Daniel Marian accentuează abracadabrantul ton în care nu de puține ori suntem integrați. Mereu eliberatoare, aparent fortuita deambulare: să ne învârtim aiurea// până se decolorează ploile și/ mai mult decât a face și desface cerul/ păsările se găsesc de ispravă/ menite să mai curenteze câțiva/ ani de univers în năzbâtia lor care ține/ loc de experiența incertă a luminii. (cronica Pași înstrăinați, semnată de scriitorul Octavian Mihalcea)
ultimul răsărit de pace
apoi glasul păsărilor a fost învins
în fulgerările însângerate tot mai insistente
ale nenorocitului şarpe trezit la turbare
de huruitul metacircular al maşinăriilor
grele de câtă moarte puteau duce cu ele
pentru a semăna în priviri şi suflete
o mare de flăcări înghiţea calea lactee
viaţa a intrat în colivie şi la metrou
viaţa nu mai era viaţă o urmă
zgâriată pe jerbe
cineva a mușcat timpul
acela viguros și care se știa nesfârșit
s-a colorat clepsidra cu sânge cine știe
ce răni mai vechi s-au deschis privite
prin ochii plăpânzi dintr-odată deveniţi
tumefiaţi ai unei biete secunde care
credea că dansează desculţă în ploaie
în lumina aceasta incertă viaţa devine
un simplu abajur de legănat pe un scai
cu care altădată găseai drumul mătăsii
a scăpat tristeţea
din colivie
acum ară
întregul paradis
unde găsesc o inimă străvezie
să se poată trece prin ea altfel decât
cu herghelia de tremur și spaimă
la o cursă cu obstacole în care
se moare la viteza luminii
tocmai de aceea Doamne
trebuie să văd dincolo înainte
ca acel dincolo să nu mai existe
pentru că astfel se întâmplă cu inimile
când sunt lăsate la rece până
uită toată lumea de ele – ai văzut
asa s-a vrut cu craniile săpate-n cristal
ce n-au mai fost locuite cu toată foamea
unor minţi care luminau până la capătul
universului imaginativ în care oameni
se cheamă inutilele fiinţe aprinse
după mușuroaie de firimituri
la câinii stepei care
nu știu deosebi
un lătrat de o muzică
iar acum
iar acum nu-i nici viaţă
nici moarte de-a binelea
ni se cer fericirile-napoi
unde-i noima în foame
din care să ne mai tragem o dată
să strângem plânsul lumii-n găleată
îmi suferă papucii
de codul culorilor învăţat din mers
cămasa de mierea sălbatică
nădragii ce se-nţeleg bine cu crengile
prea m-au învăţat copacii
de-mi pun o sapcă mă cert cu luna
si nu vreau că mi-e tare
dragă povestea pierderii-n asfinţit
o pană de vultur e tot ce-mi lipseste
să mă sprijin în coapsa secundei
cât trec puntea de piatră
din acelasi ceresc străveziu
nu puteţi spune că n-am prevăzut
până și cămila cu aripi
dansând mișeleste în teroarea
văzului tuturor poftelor de duh
de ce numai șarpele să aibă clopoţei
care să sune și să adune vieţi și morţi
într-un sfânt păcătos balamuc
când leșinat când vioi se întinde
abracadabra de zi și de noapte
în tărâmul fabricat ciudat
ca un cocoloș de povestiri dincolo
de vestitele praguri mnemonice și ele
ca niște adevărate boli de nervi
pământul cârlig
prins la cerul butonieră
prevăzut da prevăzut
în manualul ceasurilor
nesocotite la timp
cum să spui asa ceva și să fii viu
cum mă tu care-ai murit de două
ori de alaltăieri când se cocea
prânzul bucatelor nesătule de gura
flămândă a lupului mioritic de scris
pe dealurile cu oi cât candelabrele
și desprinse din rai cardurile pentru datorii
făceau în jurul tău ocol de noapte bună
tot mai greu de dus visele mai ales
dimineaţa când circulă subversiv
pe sub plapumă ca potârnichile
pune-te de le prinde spre a le duce
la stradă școală spital depinde
unde cred ele că vor fi duse
arătările nopţii în formă de scamatorii
nepieptănate hlizite date cu catran
și sclipici să semene tot mai tare
a renegări despre spaţiu și timp
mai e puţin și se deschid pompele funebre
dar nu-i așa simplu birturile stau în cale
să mângâie pe la ochi și călcâie cu vrajă
daţi-mi de doi lei niște vrajă
fă-te noapte
ia-te după licurici
prinde-l împușcă-l și sugrumă-l
nenorocitul consumă curent gratis
din zestrea absolută a familiei
de înfometaţi zdrenţuiţi de soartă
ia-te după deștept și
zi-i cum vrei poţi să-i zici și
putin și zelenski dar
termină-l până nu provoacă
scurtcircuit Doamne
ferește să se aprindă felinarele
și să gureșe ca nebunele
peste o lume lungă și lată cât
adunate fălcile de la crocodil
Citește mai multe poezii aici: Marian Oprea
Copyright © 2022 Marian Oprea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.