Alina Monica Țurlea - Academia însinguraților (Editura Eikon, București, 2022): Ce impresionează și cucerește de la prima lectură în poezia Alinei Monica Țurlea este țesătura firească a limbajului, lipsa oricăror stridențe în imagini și cuvinte, maturitatea rafinată cu care își compune cadrele. Se poate intui, dacă zăbovești atent asupra poemelor, un exercițiu constant de meditație la textul pe cale de a se configura, efortul de cizelare a formulei finale, altfel spus atmosfera de atelier literar în care inspirația este îndelung filtrată prin muncă. Scrie frumos, într-un mod vădit educat, care se formează numai pe un fond natural înclinat spre estetizare, respiră aerul acelei cumințenii controlate specifice bunilor cititori – care își modelează în permanență gustul și expresia după marile lor admirații scriitoricești. (...) Academia Însinguraților este o carte polifonică, un complex literar în care poezia absoarbe voci și formule multiple, pe care le topește mai apoi într-o modulație orchestrală comună. (Vianu Mureșan)
Alina Monica Țurlea a debutat în 2019 cu volumul de poezii La mia Quintessenza. Un volum excelent, scris în italiană, dar monotematic: dragostea. Însă am simțit acolo germenii metamorfozei spre extensia tematică din al doilea volum, Academia însinguraților: trecerea vremii, analiza sinelui, relațiile cu ceilalți, suferința, credința, moartea etc. Monotonia devine polifonie și e foarte bine așa. Există însă și o schimbare de natură formală, cartea cuprinde poeme medii, lungi, scurte și foarte scurte, adesea cu alură de haiku, dar esențial este cum cele două registre colaborează contrapunctic la realizarea întregului. Aș aminti și de excelentele asocieri dintre discursiv și imagistic. Poemele Alinei, din ambele registre formale, cuprind frecvente formule gnomice, filosofice, etice sau religioase, dar acestea nu sună artificial, pentru că nu sînt lipite pastei imagistice, ci par crescute natural din aceasta. Da, tot arta contrapunctului. De asta mi-a plăcut atît de mult acest nou volum al Alinei Monica Țurlea... (Liviu Antonesei)
duminica trupului
o altă femeie
zidită în paranteza dintre
două tufe de levănțică
s-a ridicat pe vârfuri
în văzul tuturor
și-a spus:
mă numesc Ana
m-am născut din inima unei pietre,
doar florile m-au hrănit
cu săruturi pe picioare,
astfel nu am sorbit
întunecimea în duminica trupului
devenit mai apoi icoană
* * * * * * * * * * * * * * * *
apoi o altă femeie a fost zidită
în mrejele sorții
cu o durere surdă
în călcâiul drept
cu o aripă diformă
în brațul stâng
cu oasele înțesate de pedepse
ce-i mușcau din corp,
adunându-i patimile
într-un alt colț al lumii
înăuntrul trupului
din ce mină să mai extrag gânduri aurite?
dependența de suficient
s-a oprit
vorbește-i!
mângâie-i teama ascunsă
sărută-i lacrima sfioasă,
din palma unui zeu
zâmbește-i privirii cu parfum de iasomie
îndepărtează-i bandajele murdare
murmură-i cum se ține stigmatul
în inima desculță
cum plesnesc sânii copți
sub ceruri noi în pași de ciuleandră
cum scânteiază timpul
în cumințenia pașilor
cum să șoptești
precum zăpezile în taină
să înfigi ghearele
în metafora țipătului din tâmpla singurătății
să botezi clipa în lacrima versului
întreabă-l cum există,
cum moare
înăuntrul trupului
cu mireasmă de icoană
Ziua mugurilor sfioși:
Pe un talger, un suflet degerat silabisește:
m-au dezmoștenit de iubire.
astăzi îmi scriu tăcerile,
păstrez cheia gândurilor unui carantinat,
iar mâinile îmi miros a pâine
sunt un fugar, poate
un înger alb a ajuns în vârf, pe Golgota
mama călătorește singură în al șaptelea cerc
într-o cămașă albă
în patima lui Hristos, crucea este mângâietoare
„Ciel! Sommes-nous assez de damnés ici-bas!” [1]
în această frică, omenirea nu are vârstă
pe paturile de spital, cearșafurile albe sunt impregnate
de suferința trupurilor care au trecut pe-acolo
câte suspine de durere!
câte rugăciuni!
privirea e tot mai obosită în acest iad
un cânt se aude în cer:
sufletele nu vor fi judecate
[1] Arthur Rimbaud
până nu va înflori nimicul
brazdele singurătății
fug spre marginile frunzei
mototolite
ciocanul limbii
bate nodul cuvântului
ghemuit în propriul pântece
§§§
de la fereastră,
cerul privește în inimile muribunzilor
îi așteaptă
gândurile tac în saloanele ultimelor suflări
spre Dumnezeu
în Vinerea Patimilor
doar mireasmă de flori și cozonac
printre morminte
pământul e nesătul
să nu uiți, florile sunt bune de leac
lumina o ducem cu noi pe drum,
acasă
caut în întuneric lumină
mă vindec sorbind culoarea florilor:
în fiecare dimineață pe stomacul gol
privesc un trandafir în ochi,
iar în fiecare seară
ascult cântecul albastru al lavandei
dacă vor continua coșmarurile să țipe,
voi bea ceaiul frunzelor de iederă
și noapte de noapte
voi învăța să rezist otrăvirii
a spus femeia…
mi-am lepădat trupul
din hainele tragerii la sorți
să-i încălzesc umbra pe sub aripi,
strigându-ți și împrăștiindu-ți numele peste tot
prin fereastra timpului
a începutului și sfârșitului
mi-au înflorit dorințele
florilor de măr din grădina mamei
tot sorbind albul neumblat al zorilor
când luminile lumii
îmi împresoară gândul
tăcerea și cumințenia au trup
Citește mai multe poezii aici: Alina Monica Țurlea
Volumul pe libris.ro: Academia însinguraților
Copyright © 2022 Alina Monica Țurlea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.