Destin pe cioburi
M-am zbătut prin sihla sorții, ca egreta prinsă-n gheață,
În brațe aveam copilul, mulți ani l-am purtat semeață,
Deși piatra societății mă lovea la orice pas,
Și gura rudimentară fonfăia barbar pe nas...
N-am fugit spre prima gară, nu mi-am părăsit copilul,
Nici când lacrima ascunsă îmi era leacul, exilul.
Mai făceam popas în noapte, un răgaz, pentr-un poem,
Să-mi eliberez povara, nu s-o flutur drept alem.
Și-am mâncat din mătrăgună, am mușcat din bolovanii
Ce aveau în miez pietrișuri, și așa mi s-au scurs anii.
Da nu-mi pasă că pe brațe am purtat noian de ani,
Suflet vitregit de tată...parcă i-am fi fost dușmani...
Iana încălțam sandale, fără tălpi să simt și gerul,
Vara, cu ciubote grele târșâiam ca prizonierul...
Mulți au stat ca spectatorii primitivi: ”Te clatini, pici...!”,
Jubilând cu răutate: ”Nu mai poți să te ridici!”
M-am săltat, aveam copilul agățat de soarta mea,
Și din fund de hău cu cioburi, nicio caznă nu durea...
Mă caut în copilul din mine
Viața mea e o poveste, o mireasă-n strai cernit,
Fără voal căci mâna sorții l-a rupt și mototolit;
Și am rătăcit în mine să mă caut cum eram
Când aveam aripi ușoare, împliniri și când speram...
Și în umbletul haotic m-am zărit în sarafan
O copilă inocentă, în brațe cu un motan.
Nu am vrut să mă ating, să nu-mi tulbur inocența,
Am pășit cu mare grijă, nici nu mi-a simțit prezența.
Calc pe vârfuri și în treacăt netezesc bretonul rar,
L-am avut întodeauna, - nu cumva să mă uit iar -
Îl scurtez într-o oglindă ce-mi arată anii triști,
Și mă amăgesc șoptindu-mi: ”Ești puternică, reziști!”
Dincoace, realul țipă, amintirile mă dor,
Când destinul mi-a pus pietre ca să nu mai pot să zbor.
Ce văpăi te ard?
Când mi-ai smuls brutal din aripi, ultimile două pene,
Jubilai de străduință, îți dansa triumfu-n vene.
Le-ai dat foc să te asiguri că regenerarea este
O himeră desuetă, inepție de poveste.
Nu am plâns, nu plâng nici pierderi, și nici visuri mutilate,
M-am pansat obișnuită... Răutăți neregulate,
Stau pe creștetul dreptății adâncind-o în noroaie;
Zămislite din frustrare, pot isca din fleac, războaie.
Mai țintești și azi bezmetic în răni vechi ca-ntr-o țicneală,
Cu-o aversă de trucaje, parc-ai cere socoteală
Că deși am aripi lipsă, mă înalț într-un poem,
Și slobozi iar o rafală... numai versurile gem.
Ce văpăi te ard?! Ți-e sete? Îți voi da în timpuri noi,
Ca să-ți ostoiești din patimi, apa mea strânsă din ploi...
Să-mi cer anii înapoi
Pe cărarea șerpuită, nămolită de la ploi,
M-aș întoarce și desculță să-mi cer anii înapoi.
Mi-aș revendica păpușa, și rochița ce-o cârpeam
După sobă, furișată, când prin pomi o mai rupeam.
Aș mai răscoli sătucul să-mi găsesc motanul drag,
Un grăsan gălbui și pașnic ce mă aștepta în prag,
Să îmi toarcă îndelung, cu vibrații și iubire,
Să-mi arate adorarea, sugestiv, fără vorbire.
Mai aveam sculptată-n tei, o vioară figurină,
Ce o scârțâiam temeinic, dând spectacol prin grădină.
Îmi părea atât de scumpă, și nimeni n-o atingea,
Uneori, doar sora mică, când prin rugăminți, plângea...
M-am întors, toate diferă, oamenii au păr cărunt,
Întâlnind o bătrânică, nu mai știe cine sunt.
Ori vederea e de vină, ori sărmana m-a uitat,
Sau trecând cazoni toți anii, poate și eu m-am schimbat.
Doar în spatele grădinii, pârâiașul subțirel,
A rămas... iar gându-mi spune să-mi las dorul lângă el.
De-ale războiului
Poate-i ultimul tău zâmbet, poate nu te mai întorci,
Vei rămâne în masacru, printre lacrimi ce-o să storci
Celor ce te-au strâns în brațe... schingiuit prin locuri noi,
Unde-ncenușat pământul se hurducă. E război!
Pare ultimul cuvânt ce-l primești șoptit cu teamă,
De la mama în suspine, blestemând vrajba infamă.
Vei rămâne-n veci eroul printre lacrimi ce-o să storci,
Căci presimte mama-ți plânsă că-napoi n-o să te-ntorci.
Poate armele de foc, deflagrații și obuze,
Nu te-or nimeri copile, și vor rătăci confuze
Peste capete-nrolate, peste vieți neștiutoare,
Ce s-au dus girându-și viața... moartea nu e spectatoare...
Toți viteji, dârji, glorioși, toți cu frați, bunici, surori,
Cu părinți ce-ngenunchează la morminte fără flori.
Le-a topit pârjolul sadic când un ordin mușcător,
Strigă prin sergentul aspru: „Luptă, trage să nu mori...!”
Și a fost un ultim zâmbet când te-ai dus la recrutare,
Vei rămâne un erou... în războaie se și moare...
Au plecat românii
Au plecat românii, c-un soi de tristețe,
Înnodându-și lacrimi... reguli, măști și fețe
Pline de neliniști, deși sunt corecți,
Colo-n lumea largă toți îi văd suspecți.
Ce să facă-n țară, când e-atâta haos?
Taxe lângă taxe, încă un adaos...
Ard nemulțumiri în cazanul țării,
Doamne, nu le-or stinge nici cu apa mării.
Pe aeroporturi, mare-nghesuială,
Unii nu au testul, cer o păsuială...
Nu plânge române, poți să-i și îneci,
Fără documente nu ai cum să treci.
Și iar neputința a țipat spuzită,
Parcă-i virusată că nu-i auzită.
Lumea-i tot mai rea și mai egoistă,
Pe lentile-s lacrimi... Vă rog, o batistă!
Au plecat românii și pe pandemie,
Să resusciteze trai, economie,
Aș migra și eu da sunt patriotă,
Mai bine mănânc ultima ciubotă.
Nu mă judecați, dragi frați și surori,
Însă toți ne văd ca pe infractori...
Țară de amărăciune
Poezie patriotică
Plânge doina-n mine când pădurea moare,
Geme lanul galben că e înmâlit,
Păgubită-i pâinea, iar țara mă doare
Când o văd sleită, parcă a bolit.
Duce sărăcia într-un sac în spate,
După ploi cu gheață ce au stors blestem,
Și-i zdrelită-n tălpi, la genunchi, la coate,
Și îi șterg din lacrimi...că moare, mă tem...
Îi sărut corvoada, o salt dintre pietre
Ce s-au prăvălit de pe stânci, prin vânturi,
O înfofolesc și-o-ncălzesc la vetre,
Și oftând șoptește: ”Bietele pământuri...”
În șuvoaie repezi ape hămesite
Îi răpește câmpuri, case și săteni,
Și-i pansez din răni, stângaci oblojite,
Și ea tace-n mine târșâind bușteni.
E bolnavă țara de amărăciune,
Și îi stau alături, lângă ea albesc,
Și îmi iau putere dintr-o rugăciune;
Când e-n suferință, eu mă prăbușesc.
Să-mi cânte vara
Pune-mi vara să îmi cânte, nu în colivii pe ape
Ce au inundat iubirea murmurând mâhniri pe clape.
Pune-o pe un rest de codru, lângă păsări cântătoare,
Să-mi dea viul, să-mi ia plânsul, doar să-l ia, îmi e datoare.
Roag-o cu delicatețe când o speli de mâluri calde,
C-a pierdut parfum de floare...să-mi dea râuri să mă scalde,
Să-mi clătească pe-o cicoare ochii ce au plâns o vreme;
Să mă-mpaci c-un pui de soare, să-mi dea străluciri supreme.
Pune-mi vara-n calde brațe, că eu pot fi mamă bună,
Împletesc și coronițe, iar când cerul se îmbună
Voi cerși o picătură de senin să-i schimb privirea,
S-o purific printre inuri, să-i redea orânduirea.
Pune-mi Doamne, orice vară, tristă, veselă, stângace,
Ici pe brațe pustiite, ce-au rămas de-un timp sărace...
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Aurora Luchian
Citește aici: Au fugit și Sfinții…, Simfonii în trenul vieții
Pagina Facebook: Aurora Luchian
Copyright © 2022 Aurora Luchian
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.