Maria Vasilescu − FIGURINA DE CEARĂ (editura Art Creativ, 2021): Poezia din Figurina de ceară, gândită profund, filtrată prin cultură și emoție, se relevă singură, strălucește. Ancorată în postmodernism, dar cu trimiteri romantice, criptată în manieră minimalistă, concentrată, cu arome de versuri japoneze, poezia Mariei Vasilescu cere meditație, procurând în același timp o stare de revelație, de lumi paralele unde trăirile sunt intersecții spațio-temporale. O modernitate în diacronie (care nu ține neapărat de frumusețea stilistică a poemului), în care fiecare eveniment estetic-existențial ce se aprinde, arde și se stinge în clipa fenomenalității sale unice. Nu poți trece prin poemele acestei cărți fără să rămâi cu o stare de neliniște emoțională. (...) Mie nu-mi rămâne decât să-i mulțumesc autoarei pentru că există și creează o poezie vie, pentru suflete vii și libere. Figurina de ceară este o carte pe care o doriți! (extrase din “Un altfel de cuvânt-înainte” - semnat de poetul Eugen Pohonțu)
pentru un răsărit
mai rotund –
că frunzele se duc
să-i facă pământului
somnul de frumusețe –
că iarna e doar o vară
mai alb îmbrăcată
că exist
fiindcă mă gândești tu –
și când îți spuneam toate astea
mâinile se desprindeau
și cădeau în țărână –
din umeri răsăreau
aripile ordinii vechi a lumii
și tu erai fericit –
până în ziua în care
ai deschis sertarul
cu răspântii –
cred că robotul bufniță a ieșit să râdă
de toți nemuritorii.
Nu cred în adevăr
doar într-un ochi de împrumut –
al omului din colțul gropii
al femeii pădure din colivie
al semnului triplu de-acasă
pe ăsta mi-l atârn la gât
duminică noaptea
ca pe-un trofeu
și atunci văd –
avem aceeași culoare.
doar într-un ochi de împrumut –
al omului din colțul gropii
al femeii pădure din colivie
al semnului triplu de-acasă
pe ăsta mi-l atârn la gât
duminică noaptea
ca pe-un trofeu
și atunci văd –
avem aceeași culoare.
Strada începe să prindă contur
se desprinde cu greu
de sub genele mele
reci de nesomn −
aud pantofii cu tocuri subțiri
încolțind strident în podea
duc mâinile la urechi
și rămân pe loc
îmbrăcată sumar
într-o definitivă lumină –
ceasul se zbate
anunțând ora știută –
lumea de vizavi
își deschide porțile
când te prelingi din seva mea
să încălzești cafeaua
din care urcă oboseala −
aș fi putut să te aștept
în altă culoare.
de sub genele mele
reci de nesomn −
aud pantofii cu tocuri subțiri
încolțind strident în podea
duc mâinile la urechi
și rămân pe loc
îmbrăcată sumar
într-o definitivă lumină –
ceasul se zbate
anunțând ora știută –
lumea de vizavi
își deschide porțile
când te prelingi din seva mea
să încălzești cafeaua
din care urcă oboseala −
aș fi putut să te aștept
în altă culoare.
Știi cum cade orice seară blondule?
cum se sparg gândurile bune în uitare
și se risipesc în cele patru zări
ale sub-pământului
ca să stea în temnița zilelor
păzite de șiruri de sori stinși –
acolo stau
și nu râd
și nu se joacă
se uită doar în oglinzi
la hainele lor dungatecu umbră
așteptând-o pe ultima –
ca pe-o dimineață blondule,
ca pe-o dimineață.
Oricum ai privi răsăritul
florile se vor ofili
împotriva ta
la fel –
oricum ai scrie
primele rânduri
povestea va deveni curând
a altcuiva –
oricum ai intra
în casa cea mare
zăvorul va scârțâi lung
în mine −
și-atunci de ce mă târăști
prin singurătatea ta?
florile se vor ofili
împotriva ta
la fel –
oricum ai scrie
primele rânduri
povestea va deveni curând
a altcuiva –
oricum ai intra
în casa cea mare
zăvorul va scârțâi lung
în mine −
și-atunci de ce mă târăști
prin singurătatea ta?
Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Maria Vasilescu
Copyright © 2021 Maria Vasilescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Copyright © 2021 Maria Vasilescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.