Maria Trif - Verde-târziu (editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021): Întâlnim în cartea Mariei Trif, Verde-târziu, un lirism meditativ care evidențiază o variată gamă de trăiri adânci, pe fondul unui areal metaforic îndemnând la noi și noi redimensionări ale celor existente. Redobândirea purității poate fi considerată ca având caracter programatic, deziderat ce ar apropia mult doritul echilibru. Motivul ninsorii este consonant cu statura iubirii, aspectată nu de puține ori apolinic. Nuanțe cromatice temperate însoțesc o trecere prin viață totuși supusă problematizărilor. La nivel ideal sunt privilegiate primăvara și lumina. Nu este pierdută din vedere nici revigorarea spiritului național. Poezia împreună cu visul conduc spre teritoriile dezmărginirii. Valorile feminității au primordialitate. Perenitatea sentimentelor va birui mereu în confruntarea cu anumite vicisitudini aruncate peste lume. Prin versurile ei, Maria Trif celebrează viața, iubirea sub toate formele ei, ceea ce nu înseamnă că, uneori, frământările interioare nu își fac simțită prezența. (...) Prezentul volum al Mariei Trif exteriorizează până la final un special tip de serenitate pasională, mereu în așteptarea împlinirilor maximale. (extrase din recenzia Serenitate și pasiune semnată de poetul Octavian Mihalcea)
Caii însetați ai lumii-și beau poverile-n tăcere,
Drumul pare fără capăt, caii, fără de putere.
Peste strânsele căpestre biciul ține frica trează,
Caii-și mușcă-adânc zăbala și a depărtări nechează.
Slabi și încurcați în frâie, bat frenetic din copite
Caii de-un albastru palid, toți cu zările rănite,
Dau de colbul văii șaua ce le sfârâie mijlocul
Și pornesc, sub cerul liber, să-și revendice galopul.
Caii însetați și pașnici și-ar da pielea și tainul
Pentru-a-și prinde vântu-n coame și-n privire tot seninul.
Lăsați caii de căpestre, altfel, so-mplini dreptatea:
Caii vă vor da zăbala; voi, lor, toată libertatea!
Dor viscolit
E frigul draconic, de parcă Siberii
Împrăștie vântul, dar n-aș prea vorbi
Acum despre vreme, să nu mi te sperii,
Să crezi, bunăoară, că nu vei răzbi
Stihiile-acestea... Dar vezi, tu știi bine
C-afară și-n inimi iernarea-i la fel
Și cerne, amarnic, când nu ești cu mine,
Distanța, pustiuri, prin site de-oțel.
Și fluturii gheții-mi pătrund pe sub frunte,
Spre gândul în care te țin și așez
O șa fermecată pe-o crupă de munte
Să-ncaleci hotarul damnat... să visez?
O turmă de mânji cu copitele-albite
Te poartă pe coame de nori, tropotind?
Nu... Nu-i decât dorul de tine, iubite,
Ce trece prin sufletul meu... viscolind...
E frigul draconic, de parcă Siberii
Împrăștie vântul, dar n-aș prea vorbi
Acum despre vreme, să nu mi te sperii,
Să crezi, bunăoară, că nu vei răzbi
Stihiile-acestea... Dar vezi, tu știi bine
C-afară și-n inimi iernarea-i la fel
Și cerne, amarnic, când nu ești cu mine,
Distanța, pustiuri, prin site de-oțel.
Și fluturii gheții-mi pătrund pe sub frunte,
Spre gândul în care te țin și așez
O șa fermecată pe-o crupă de munte
Să-ncaleci hotarul damnat... să visez?
O turmă de mânji cu copitele-albite
Te poartă pe coame de nori, tropotind?
Nu... Nu-i decât dorul de tine, iubite,
Ce trece prin sufletul meu... viscolind...
Și-aș vrea
Și-aș vrea să uit, uitând că dinspre tine
Același vânt de veșnicie bate,
Că sărbătoarea mea ți se cuvine,
Cât clopotul simțirea ne-o străbate.
Și-aș vrea să cred, crezând că depărtarea
Tot mai aproape de aproape este,
Că ochii-n care mi-am zidit visarea
Nu vor sfârși cuprinsul de poveste.
Și-as vrea să zbor, zburând către înaltul
Care ne rabdă aripile-ntinse,
O nepereche unul lângă altul,
Spre pacea caldă-a cetinilor ninse.
Și-aș vrea să uit, uitând că dinspre tine
Același vânt de veșnicie bate,
Că sărbătoarea mea ți se cuvine,
Cât clopotul simțirea ne-o străbate.
Și-aș vrea să cred, crezând că depărtarea
Tot mai aproape de aproape este,
Că ochii-n care mi-am zidit visarea
Nu vor sfârși cuprinsul de poveste.
Și-as vrea să zbor, zburând către înaltul
Care ne rabdă aripile-ntinse,
O nepereche unul lângă altul,
Spre pacea caldă-a cetinilor ninse.
Verde-târziu
Iar mă prinde seara gând în gând cu tine;
Luna se răsfață-n verdele târziu
Al poveștii care te-a purtat spre mine
Să îmi ții de lume-n marele pustiu.
Ne vorbim de câte-n ceruri și în stele,
De alinierea aștrilor rotunzi,
Tu din adâncimea tulburării mele
Eu din limpezimea-n care mă cufunzi.
Și-mi arăți că, totuși, se mai nasc izvoare
Chiar din neclintirea muntelui acerb,
Că-n privirea caldă-a unei căprioare
Se topește colțul cornului de cerb.
Am uitat cu totu-a câta zi ne ține
Prinși de calendarul timpului lumesc;
Stând de strajă clipei, mi-e atât de bine
Și-mi aduc aminte doar că te iubesc!
Iar mă prinde seara gând în gând cu tine;
Luna se răsfață-n verdele târziu
Al poveștii care te-a purtat spre mine
Să îmi ții de lume-n marele pustiu.
Ne vorbim de câte-n ceruri și în stele,
De alinierea aștrilor rotunzi,
Tu din adâncimea tulburării mele
Eu din limpezimea-n care mă cufunzi.
Și-mi arăți că, totuși, se mai nasc izvoare
Chiar din neclintirea muntelui acerb,
Că-n privirea caldă-a unei căprioare
Se topește colțul cornului de cerb.
Am uitat cu totu-a câta zi ne ține
Prinși de calendarul timpului lumesc;
Stând de strajă clipei, mi-e atât de bine
Și-mi aduc aminte doar că te iubesc!
Copyright © 2021 Maria Trif
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.