Silvana Cojocărașu - Celălalt ţărm (Editura Ex Ponto, 2019): „Celălalt ţărm” de Silvana Cojocărașu este o călătorie în interiorul gândurilor, gândurile se materializează în lucruri, le dau forma înapoi, acoperită de nostalgie şi înţelesuri simbolice. Fiecare vers, dincolo de faptul că este pictat ca un tablou frumos, ascunde în sine sentimentul nostalgic al unei pierderi, o trăire care vrea să iasă la lumină, mai ales în alegerea stilistică, prin care se împachetează timpul într-un spaţiu de tranziţie, unde gândurile se aşează în evoluţia lucrurilor care se întâmplă. Este o poezie în mişcare, dar mişcarea este uşoară şi se transferă în zborul unei păsări şi în umbra pe care aceasta o proiectează. În această alegere trebuie văzută dualitatea pe care o presupune existenţa, restituind prin amintire ceea ce nu mai există, ca imagini materiale ale unor contururi ideatice, într-o sinteză perfectă între rezistenţă şi trecere. Această poezie oferă un minunat echilibru de forţe ce acceptă şi forţe ce resping, păstrând un parfum de uşoară melancolie pentru lucrurile care trecând, nemaifiind cu noi, lasă urme pentru totdeauna. (...) Poeta Cojocărașu este un educator al privirii şi al ţinutei, ne învaţă să fim noi înşine prin semnele naturii. Acest tip de creaţie formează cititorul, furnizând sensurilor o cheie necesară, care poate deschide multe ferestre. (Yuleisy Cruz Lezcano - extrase din Motivaţia Juriului care a acordat Premiul al 2-lea pentru volumul „Celălalt ţărm”, Premiul Literar Internaţional 2019, Napoli Cultural Classic & Giuseppe Laterza Edizioni)
Ce să mai sper
Nu mai e nimic de sperat
Capătul firului despicat în patru
Demult l-aţi mâncat.
Mamă, ce bun e,
aţi apucat să ziceţi
printre dumicaţii care
vi se scurgeau pe la colţul gurii,
e genial,
da, da,
„într-un pom verde/ o vrabie gri/ în cioc cu o firimitură albă”
dacă nu mănânc ceva acum,
m-aţi pierdut,
aşa spuneţi, înghiţind nesătui
şi ştergându-vă la gură
cu paginile cărţii de poezii
ale unei necunoscute
pentru că nu aveţi şerveţele la-ndemână
la masa rezervată pe terasă
şi într-o pauză a ilustrului vostru juriu
ales pe sprânceană compatibil
pentru cea mai bună carte
tocmai vi se adusese masa.
Îngerul, ca o pasăre călătoare
Am şi eu o întrebare:
de ce daţi cu barda-n soare?
Îngerul ca o pasăre
s-a aşezat în leagăn,
nu a mai spus nimic.
Aerul s-a spart sus-jos-sus
umărul drept nu mai era umărul drept
umărul stâng nu mai era umărul stâng
nici privirea nu mai era privire
nici la dreapta nici la stânga,
se privea ascuns,
se vorbea străin,
se asculta cu frică,
şi leagănul nu mai era leagăn
şi îngerul nu mai era înger
era doar o pasăre pe-o creangă
care se legăna în vânt
şi pleca cu celelalte păsări călătoare
când le venea timpul.
Am şi eu o întrebare:
de ce daţi cu barda-n soare?
Îngerul ca o pasăre
s-a aşezat în leagăn,
nu a mai spus nimic.
Aerul s-a spart sus-jos-sus
umărul drept nu mai era umărul drept
umărul stâng nu mai era umărul stâng
nici privirea nu mai era privire
nici la dreapta nici la stânga,
se privea ascuns,
se vorbea străin,
se asculta cu frică,
şi leagănul nu mai era leagăn
şi îngerul nu mai era înger
era doar o pasăre pe-o creangă
care se legăna în vânt
şi pleca cu celelalte păsări călătoare
când le venea timpul.
Mirabila clipă a nopţii
Pescăruşi isterici sparg lumina
în cioburi mărunte
cu ţipete lungi.
Noaptea se-aşează în fâşii subţiri
şi se gândeşte.
Se apropie, mirabila clipă de linişte.
Aş vrea să trec prin amurg
fără gânduri,
să traversez oraşul
fără frică,
gândului să-i fie uşor să Te-ajungă,
ca o aripă ruga să fie
şi mâine să ne trezim cu tihnă.
Aş vrea să trec prin noapte
fără frică,
să traversez oraşe
fără gânduri,
să ţipe pescăruşii la răscruce de vânturi,
iar ruga să fie, într-o mirabilă clipă,
să ne orbească lumina în cioburi mărunte
sclipind peste ape ca-n vise
mâine, când o să ne trezim cu tihnă.
Pescăruşi isterici sparg lumina
în cioburi mărunte
cu ţipete lungi.
Noaptea se-aşează în fâşii subţiri
şi se gândeşte.
Se apropie, mirabila clipă de linişte.
Aş vrea să trec prin amurg
fără gânduri,
să traversez oraşul
fără frică,
gândului să-i fie uşor să Te-ajungă,
ca o aripă ruga să fie
şi mâine să ne trezim cu tihnă.
Aş vrea să trec prin noapte
fără frică,
să traversez oraşe
fără gânduri,
să ţipe pescăruşii la răscruce de vânturi,
iar ruga să fie, într-o mirabilă clipă,
să ne orbească lumina în cioburi mărunte
sclipind peste ape ca-n vise
mâine, când o să ne trezim cu tihnă.
Agheasma Coca-Cola
Staţi aşa, nu vă-nghesuiţi,
ajunge pentru toată lumea
căci prea-înalt-sfânt-fericitul părinte, fiţi liniştiţi,
mai sfinţeşte un butoi la toată mulţimea.
Veniţi de luaţi apa sfinţită
atinsă de mâna neprihănită
gata îmbuteliată şi etichetată
cu eticheta prea-fericită,
să fie bine pentru ţărişoara noastră,
să nu fie rău pentru prea-fericita România,
să fie pentru prea-înalt-fericit-sfinţitul,
să fie pentru sănătate,
e bună şi la ploaie, la furtună, cutremure
şi alte dezastre naturale
nunţi, botezuri, cununii,
decese şi alte evenimente speciale.
Veniţi de luaţi pentru toată casa
pentru toată familia
cu peturi, cu butoaie, cu bidoane,
poate să fie şi cu eticheta de Coca-Cola
şi alte băuturi carbogazoase nesănătoase,
nu contează, toate durerile
tristeţile le ia cu mâna.
Normalitatea mea
Trebuie să fii în rândul lumii, mi se spune.
Trebuie
să te scoli în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră,
să mergi pe acelaşi coridor
de regulă întunecos
să baţi la aceleaşi uşi
de regulă închise
să vorbeşti la fel
forţat-piţigăiat şi cu accent voalat
să râzi la fel
de regulă strident-afectat
să te îmbraci la fel
de regulă cât mai puţin
să fie totul transparent, mi se spune,
să mănânci la fel
de regulă diete sau fructe de mare
trebuie să faci ce ţi se spune, mi se spune,
să fii în rând cu ceilalţi
şi o să-ţi fie bine.
Se ia un surâs trist
şi se rupe în colţul gurii
se prinde ca-ntre beţe
sau se lipeşte
se acoperă faţa cu o mască
care oricum e numai a ta, mi se spune,
dar ajută să treci mai uşor prin viaţă.
Se iau cuvintele şi se îngroapă cu multă grijă,
tăcerea e ca mierea, mi se spune,
iar capul plecat... mai bine aşa, mi se spune,
să-ţi fie ţie bine.
Mă simt bine,
ca firul pânzei de păianjen
pe care s-a aşezat să se legene un elefant
şi pentru că firul nu s-a rupt
a mai venit un elefant,
aşa că, doi elefanţi se legănau
pe firul inimii mele
ca pe-o pânză de păianjen
şi pentru că pânza nu s-a rupt
a mai venit un elefant,
deci, trei elefanţi se legănau
pe pânza de fire întreţesute a inimii mele
ca pe-o pânză de păianjen
şi pentru că inima nu s-a rupt încă
a mai venit un elefant,
aşa că, patru elefanţi se legănau
ca pe-o pânză de păianjen
şi pentru că pânza nu s-a rupt
a mai venit...
şi-apoi, a mai venit unul,
şi tot aşa, pânza nu s-a rupt,
şi au venit, şi au tot venit,
şi am trăit fericită până la adânci bătrâneţi.
Până când am văzut
că pânza aceea de păianjen
nu se rupea
pentru că mâini calde
cu parfumul mamei
aveau grijă să ţeasă pânza
de fiecare dată când vreun elefant se aşeza.
Iar până la sfârşit elefanţii
nici nu mai erau elefanţi,
căci au intrat în pânză
şi elfi şi inorogi i-au învăţat să cânte
povestea leagănului
din firul ţesut de păianjen.
Trebuie să fii în rândul lumii, mi se spune.
Trebuie
să te scoli în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră,
să mergi pe acelaşi coridor
de regulă întunecos
să baţi la aceleaşi uşi
de regulă închise
să vorbeşti la fel
forţat-piţigăiat şi cu accent voalat
să râzi la fel
de regulă strident-afectat
să te îmbraci la fel
de regulă cât mai puţin
să fie totul transparent, mi se spune,
să mănânci la fel
de regulă diete sau fructe de mare
trebuie să faci ce ţi se spune, mi se spune,
să fii în rând cu ceilalţi
şi o să-ţi fie bine.
Se ia un surâs trist
şi se rupe în colţul gurii
se prinde ca-ntre beţe
sau se lipeşte
se acoperă faţa cu o mască
care oricum e numai a ta, mi se spune,
dar ajută să treci mai uşor prin viaţă.
Se iau cuvintele şi se îngroapă cu multă grijă,
tăcerea e ca mierea, mi se spune,
iar capul plecat... mai bine aşa, mi se spune,
să-ţi fie ţie bine.
Mă simt bine,
ca firul pânzei de păianjen
pe care s-a aşezat să se legene un elefant
şi pentru că firul nu s-a rupt
a mai venit un elefant,
aşa că, doi elefanţi se legănau
pe firul inimii mele
ca pe-o pânză de păianjen
şi pentru că pânza nu s-a rupt
a mai venit un elefant,
deci, trei elefanţi se legănau
pe pânza de fire întreţesute a inimii mele
ca pe-o pânză de păianjen
şi pentru că inima nu s-a rupt încă
a mai venit un elefant,
aşa că, patru elefanţi se legănau
ca pe-o pânză de păianjen
şi pentru că pânza nu s-a rupt
a mai venit...
şi-apoi, a mai venit unul,
şi tot aşa, pânza nu s-a rupt,
şi au venit, şi au tot venit,
şi am trăit fericită până la adânci bătrâneţi.
Până când am văzut
că pânza aceea de păianjen
nu se rupea
pentru că mâini calde
cu parfumul mamei
aveau grijă să ţeasă pânza
de fiecare dată când vreun elefant se aşeza.
Iar până la sfârşit elefanţii
nici nu mai erau elefanţi,
căci au intrat în pânză
şi elfi şi inorogi i-au învăţat să cânte
povestea leagănului
din firul ţesut de păianjen.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Silvana Cojocăraşu
Citește aici: Silvana Cojocăraşu - Aripa ascunsă și Silvana Cojocărașu - Femeia de foc
Citește aici: Silvana Cojocăraşu - Aripa ascunsă și Silvana Cojocărașu - Femeia de foc
Copyright © 2021 Silvana Cojocăraşu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.