ANY DRĂGOIANU - SUNT NERO, LEGAȚI-MĂ!

 

Sunt Nero, legați-mă!

cunosc un poet bătrân
și deseori m-am deghizat
în femeie de serviciu
să-i fac ordine prin lucruri
prin minte
veneam la ore fixe
când îl auzeam urlând
că nu-i ajunge lumea asta pentru
a scrie cât mai are de scris
mă opream în poartă
înghițeam praful din curtea unde
se agita demonic
spuneam o rugăciune pentru curaj
și intram
parcă vedea o fantomă
arunca în mine cu toate cuvintele
ce nu încăpuseră pe coli
apoi învinețea
și se punea pe urlat

Sunt Nero, legați-mă!
Legați-mă!

iar eu
nu făceam un pas înapoi
fascinată de mâinile lui aspre
ce lucraseră în țărâna vremii

Sunt Nero, legați-mă!
Legați-mă, până nu dau foc
și acestui ultim poem!

Strangulări poetice

pe poeți nici Dumnezeu nu-i mai îndreaptă
au destinul trasat pe umbrele rănilor
în care ființe microscopice își trăiesc minutele de fericire
de acolo din sângele infectat ar putea izbucni o metaforă
care să le coaguleze indeciziile
ba vor
ba nu vor
să iubească
un discurs incoerent pornit în zilele ploioase
când mâzga acoperă țipetele înșirate pe asfalt
nicio urmă de luciditate
îi văd atârnând în ștreanguri după fiecare poem
împărțind aerul rarefiat
dintre verdele frunzelor
și albastrul organic

pe poeți nici Dumnezeu nu-i mai învie
îi lasă cu palmele sângerânde pe lemnul putrezit al istoriei
nu-i iartă și nu-i pomenește nimeni
poate ici colo în câte o bibliotecă
pe un raft prăfuit
să găsești frânturi din tinerețea lor
un iad al propriilor iluzii din care nu s-au mai întors
ba au vrut
ba nu au vrut
să se descotorosească de trupuri gustând libertatea din versuri
îi văd mușcând din merele acre ale insuccesului
și trăitului de pe o zi pe alta

pe poeți nici oamenii de rând nu-i mai ridică în slăvi
pentru că nu mai citesc de multă vreme
fiecare își vede liniștit de toate ale lui
bani/faimă/ură

Am văzut o femeie jucându-se cu focul

dimineața făcea mii de cercuri
și le arunca în văzduh
era dintr-o altă lume
una negândită și nelucrată
asemeni poemelor ce ne trec prin minte
dar nu le mai înșirăm pe coli
de teamă să nu stârnim râsul cuiva
la ea totul
părea atât de normal
se uita în stânga și dădea foc la o câmpie
apoi îndrepta și oprea timpul
numai eu îmi adunam urmele din iarbă
să nu se simtă vinovată că mi-a distrus tinerețea
de parcă îmi mai rămăsese vreun rest de clipă
neatins de răutăți
știți ceva
poate că eu am inventat această femeie
am vrut să vă conving
că pot apăsa pe trăgaci în orice secundă
că nu îmi pasă de nimic şi de nimeni
atâta vreme cât trădările au săpat adânc
până n-am mai suportat
gândul că trebuie să iubesc oameni
ce își schimbă masca de mai multe ori pe zi
și mă umplu de scârbă

 

Crematoriul

într-o noapte au luat foc
toate pădurile de pe pământ
apoi casele și oamenii
chiar Dumnezeu auzea din cer
cum trosneau sufletele
încercând să se desprindă de trupuri
n-a fost ușor deloc nici pentru El
până la ziuă trebuia să facă o altă lume
cu ape și munți
cu animale și păsări
un Adam și o Evă
să înceapă nașterile și alegerile de nume

nici nu știa de unde să pornească
de la oameni sau de la dezastre
că fără ele nu ar fi echilibru
și pământul s-ar rostogoli ca o minge
poate își reproșa că nu a oprit focul
sau timpul
cine mai știe
este exact ca atunci când stai în fața casei tale
și lași frigul să îți intre în oase până la leșin
fără să îndrăznești un pas
iar atunci
în noaptea aceea
când fumul umpluse tot universul
Dumnezeu a adormit
sau a așteptat primele raze de soare
răzgândindu-se în privința minunilor
pentru că lumea tot acolo ar ajunge
la flacăra nepotolitelor pofte

Cântecul femeilor învingătoare

fericite femeile
care nasc ziua întrebări
în mintea bărbaților ocazionali
puși pe răsturnat lumea
și înjosit elementele necesare
sufletelor armonioase

fericite cele războinice
care taie cu sabia
începuturile de ere vulgare
ca într-un cântec al vieții accidentale
pe aceste meleaguri

fericite purtătoarele de metafore
obișnuite să zămislească nemuriri poetice
pentru ele sfinții
au ieșit din ordinea firească
și au invadat pământul

fericite femeile care trec de geamandură
și lasă valurile să le înghită îndoielile
ca într-un dans amețitor
de la primele raze ale soarelui
și până la bezna pătrunzătoare
când moartea nu mai are nicio legătură
cu mama sau cu tata
când toate încercările vieții stau chitite
în cufărul metalic

fericite aducătoarele de mir și tămâie
din locurile ascunse ochiului sfidător
pentru pământul ce își arată sărăcia
din anii teribilelor secete
când păcatele încolțesc la lumina lunii
asemeni boabelor de grâu
înmuiate în otrava universală

fericite cele care își fardează trecutul
și prețuiesc prezentul
umblând desculțe prin iarba udă
ca soldații plătiți să învingă mereu și mereu

fericite femeile
care mănâncă din fructele interzise
și nu se ascund în peștera întunecată a iadului
de unde se aud strigătele duhurilor
care cer eliberarea
pregătindu-se pentru o nouă intrare
în trupurile fragede
ce nu au împlinit vârsta legală
de cutreierat prin pădurile scăpate de lama aspră
a securilor flămânde

fericite femeile care umblă desculțe
prin sufletele poeților
lipindu-și neajunsurile pe colile albe
și nu se lasă înșelate
de cuvintele siropoase
înșirate în aerul cald
din camera păcatelor absolute

Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Any Drăgoianu
Citește aici: Dincolo de orice sfâșiere, Acum ascult îngerii

 

Copyright © 2021 Ana (Any) Drăgoianu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.