ELENA IRINA SPILCĂ - TE ADOR(M)

A cui aș fi?

Și dacă n-aș fi floarea ta, a cui aș fi,
Când eu doar lângă tine înfloresc,
Și doar cu tine mă port ștrengăresc?
A cui aș fi, când cine sunt, eu n-aș mai ști?

A cui aș fi în miez de noapte înstelat,

Când luna cerne notele de greieri,

Iar tu cu mâna pletele-mi cutreieri,

A cui aș fi, în visul meu furat?

A cui aș fi de nu m-ai mai iubi,

Iar dimineața tu ai face-o noapte?

Ți-aș dărui și zâmbete și fapte,

Să fiu a ta, sau aș muri de n-aș mai fi.

Te ador(m)

Ca o caldă adiere

Îți rostesc cuvinte arse,

Iar tăcerea parcă piere,

De sub platoșele false.

Te ador(m) în miez de seară

Doar cântându-ți desuet,

Și-ntr-o melodie-amară

Îți arog un epitet.

Tu ești foșnetul tomnatic,

Ce-l ador(m) în gând șoptit,

Versul ce se vrea romantic,

Din poemul alb smerit.

Toate calele-au murit,

Înainte de-a fi timpul,

Semn că ele-au ador(mit)

Fără a-ți cunoaște chipul.

Îngerii n-au mai venit,

Să-mi spună povești cu prinți,

M-au simțit că te-am dor(m)it

Și-am ales să mă alinți.

M-am născut în zi de șapte,

Ca să te iubesc enorm,

Iar acum în miez de noapte

Nu pricepi că te ador(m).

Tu și cu mine

Odată demult, în timpuri uitate și lumi diamantate,

Tu și cu mine am fost părți ale aceluiași suflet.

În acele vremuri un Titan ne-a separat aruncându-ne,

În locuri diferite ale aceleiași planete secătuite de ură.

Am crescut simțind mereu că-mi lipsește ceva,

Știind intuitiv că nu aparțin acestei lumi ciudate.

Te căutam în tot și în toate cu o sete nebună.

Cât de dor îmi era și cum îmi urla trunchiul frânt!

Ca să pot îndura am uitat tot, de fapt am ascuns!

Ungherele mele erau atât de pline de țărână și tristețe.

Ne-am ciocnit într-o zi în târgul plin de negustori.

Printre ei doar câțiva artiști cu aripi de foc, ce fremătau.

Te-am recunoscut după fâșia îngustă din dreptul inimii.

Tu și cum mine am fost mereu unul, o poveste ruptă,

În rânduri despicate de secetă, în cuvinte tocite de timp.

Și totuși noi doi am strigat cu sete nebună, ne-am chemat.

Uneori nu știu de mai sunt, de nu m-am pierdut și întreb:

De  mi-ai simți esența și-ai ști cine sunt,

Oare m-ai mai vedea atât de frumoasă?

Tu dragul meu ce-ai apărut prea târziu, mă poți recunoaște?

Îmi săruți lacrimile ce seamănă cu stropii de sânge.

Mă privești cu atâta iubire și nu știu de-s demnă,

Și nu știu să cânt, precum o sirenă sunt pe uscat,

Într-o lume ce mi-a luat sufletul și mi l-a aruncat.

Mi-am pierdut nemurirea când am venit pe Pământ.

Am fost azvârlită din înaltul cerurilor, pentru sfidare.

Îmi cer aripile înapoi, dar sunt condamnată să lupt pentru ele.

Aici mă simt sufocată de aerul care-mi apasă plămânii.

Uneori sunt prea mare pentru cușca aceasta pe nume Pământ.

Dă-mi gura ta iubite și hai să dansăm, dansul lebedei negre.

Mi-e dor de acasă, mi-e dor de ai mei, cruță-mi povara!

Tu și cum mine respirăm visurile aceleiași surde poveri.

Ești gândul meu din liniștea nopții, aflată sub vraja lacului,

Ce adoarme cu gândul la chipul Lunii rămase pe cer.

De ne-am regăsit acum, ne trăim visul fierbinte ce-i însetat.

Tu și cu mine, părți ale aceluiași suflet, pe Pământ aruncat.

Artizanul

Dimineața-mi dăruiește zorile verzi

Fermitatea glasului tău mă îmbie.

Penelul vioi învață în șoaptă să știe

Să-ți așeze culorile în care dansezi.

Pictezi o poveste despre visuri mărețe,

Cusute cu fire de bronz și de aramă.

Dorințele tale îți sunt tată și mamă,

Când cuvintele devin ecouri răzlețe.

Ești rege și pictor, artizan deopotrivă,

Trăiești prin creație visul iubirii.

Lumina îți este esența privirii

Nimic nu poate a-ți sta împotrivă.

Gravezi speranța cu magie senină,

În inimi flămânde de înalte idei.

Felia de cupru învelita-n polei,

E bucuria ce ființa galeș ți-o domină.

Frumusețea ta e făclie-n cultură,

O oază de liniște într-o lume nebună.

Un Soare-n amiază și-o Semilună,

Un artist ce talentul își murmură.

Tu știi să te-oferi blând și curat

Nimic nu te sperie, nimic nu te-oprește.

Cu doar cele două mâini și un clește

Faci din lumea aceasta un mare palat.

Călătorul

Hei, călătorule prin viaţă fă popas,

Oprindu-te agale în gândul de acum,

În nostalgii ce ar putea fi scrum

Şi de la moarte ia-ţi un bun rămas.

Trăieşte şi desprinde-ţi libertatea,

De tot ce-nseamnă astăzi preconcepţii.

Înfruntă cu ardoarea tinereţii

Pe cei care încearcă să îţi ia onoarea.

Şi de-ţi renasc dorinţele fierbinţi.

Fiind gurmand de dorul de-a trăi,

Vei şti atunci că gândul de-a muri,

A fost şi se va duce către sfinţi.

Priveşte doar copacii fremătând

Solfegiul păsărilor te-nconjoară,

Nimic nu va putea să te mai doară

Din clipa ce-ai ascunso-n piept râzând.

Iar umbra-ţi contopinduse-n asfalt

Te poartă liniştit spre albe ploi

Ce nu vor mai renaşte din noroi

Angoasele compuse din cobalt.

Iar cu piciorul bucuros de drum

Străbate-alei şi drumuri îndrăzneţe

Cu visurile-nalte şi semețe,

Din zi în zi devino tot mai bun.

(poezii din volumul Metamorfoza iubirii, editura Self Publishing, 2016)

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Elena Irina Spilcă

Citește aici poezii din volumul: Metamorfoza iubirii

Blog personal: E. I. Spilcă

Pagina Facebook: Elena Irina Spilcă

Copyright © 2020 Elena Irina Spilcă

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.