Corina Dașoveanu – sânge-mă (Editura Hoffman, 2020): De formație intelectuală filolog, Corina Dașoveanu se află
într-un raport profesionist cu cuvântul, în subsolul căruia coboară după noime
încă nedibuite. Ca și în cazul volumelor anterioare îmi iau pantofii, sufletul, rujul,
dispar, Editura Rafet, 2017, și antifericire
cu aripi, Editura Eurostampa, 2018, este vădită intenția autoarei de a șoca
cititorul încă din titlu. Ca și cum s-ar fi terminat cuvintele limbii în care
simte poetic, ea creează ad-hoc unul, cu încărcătură lirică inedită, prin
verbalizarea unui substantiv, adoptarea unui ton imperativ și atașarea mărcii
particulare a subiectivității (-mă): sânge-mă! Fă-mă să sufăr, provoacă-mi acea
suferință eminesciană „dureros de dulce.” (…)sânge-mă este, în același
timp, și dovada lesne de observat, a maturizării lirice a poetei, argumentată
prin puternica reliefare a eului auctorial prins în aventura cunoșterii,
mistuirea acestuia în jocul vieții cu mulțimea ei de fațete, pre-facerea lui în
ipostaze existențiale neașteptate, întru reflectarea raportului cu lumea, cu
universal. (…)Cu un limbaj poetic ludic și ironic, așezat în registre lexicale
diferite – oral, colocvial, retoric –, cu un discurs liric, uneori subtil
narativ, construit, în general, la persoana I, cu mijloace ale expresivității
poetice selectate pe potriva întruchipării ideii și cu o prozodie modernă,
poemele Corinei Dașovenu, din sânge-mă au toate atributele unei creații
de referință în literatura română contemporană. (extrase din prefața semnată de dl. profesor C. Voinescu)
****
pe Serafim îl știam
de când se băteau iernile-n capete
și mâncam, de frig, castane coapte
dintr-un cornet necitit de ziar.
mergeam special pe strada aia
(nu-i mai știu numele,
dar înghețam ca proasta pe ea)
pe care,
în dosul unei prăvălii de stofe,
își construise o baracă din lemne
și cuie strâmbe,
strânse de pe un șantier vecin.
o vopsise albastră,
îmi rămăseseră mie vreo două cutii,
de când încercasem
să pictez pomii din fața blocului
(am luat amendă
după doar patru albaștri).
și îl priveam cum habar nu are
să construiască și să vopsească.
am ronțăit un coș de castane,
cred,
până a zis "e gata,
ar putea fi o biserică
dacă ademenesc niște îngeri".
între timp, vorbeam.
despre faptul că ar fi mai bine
ca oamenii să se urască pe
întuneric,
măcar nu se vede.
sau despre cât de mult nu seamănă
fotografiile mele între ele,
cum nici eu nu semăn între mine.
sau despre cum doarme el
lângă bicicleta lui,
pentru că e singura mamă
pe care și-o știe.
nu i-am spus,
dar mă durea burta de la atâtea castane
sau de la îndrăgostire, nu știu.
într-o doară de anotimp,
când începeau vrăbiile să ouă,
nu mai era Serafim.
cred că l-au ridicat îngerii.
mai trec pe acolo,
încă mai cred
că văd o bicicletă rezemată
de niște lemne albastre.
****
(ar fi trebuind un hennessy?)
de nou și de steril,
azi
e un fel de operă fără obligații.
pe-aici nu se mai face poezie,
se face medicină literară
neopostmodernistă,
un fel de bubă umplută și stoarsă
conotativ.
dacă nu pricepi
ce dracu' a vrut să spună poetul
în fabuloasele sale fecundări
lirice,
ești, pentru 2020,
un pacient cititor prea palid.
experimentez un niciodată,
de aceea
nu îmi fac bine
rețetele indescifrabile
de socializare.
ce e cu doctorul ăsta de amatori
care se chinuie
să-și agațe stetoscopul
de cordul meu
pentru o noapte?
ia-ți, omule-individ, meseria de
aici,
de unde vă tot nașteți
atât de puțin bărbați
și atât de mulți întâmplați?
prost poem...
parcă m-aș cam face frunză sau cui,
ceva care nu trebuie să ia
medicamente
împotriva lui "și ce mai faci
tu?"
o frunză nu face,
un cui nu face,
nevorbitoarele, în general,
sunt singure
în nefăcutul social.
una peste alta,
experimentez un niciodată,
care ar trebui să se învechească
elegant.
ca un hennessy.
pentru necunoscători,
hennessy
este un coniac,
de profesie bărbat,
iubit dintr-un pahar cald,
de profesie femeie.
altceva, nu?
ar fi trebuind...
****
când o femeie
îți aduce apa de dimineață
să-ți boteze picioarele obosite
de atâta anonimat prin tandrețe,
înseamnă că,
în desfacerea zilei
și în jurul tău,
totul devenise
o înșiruire mult prea simetrică
a ploilor
pe care le urcai
în umărul ei răbdător și sfielnic,
ca el, totul,
să se obișnuiască premonitoriu
cu spălarea versetelor casnice.
ea a lăsat,
între absență și peretele cu geam,
sărbătorile de iarnă în sticle cu
mir,
sunt și câteva prosoape albe
care așteaptă
să îți ștergi numele pe ele.
nu-i datora nimic,
nici măcar adevărul,
are nevoie doar de umbra ta
pe podea.
și poate
de scenariul
în care lăsați muzica
să vă afecteze faptele
în cutii încă nedesfăcute
de dragoste.
nu schimba atât de timpuriu
cearșaful pe giulgiu,
ea vine să îți numească viul,
știut în tandrețe.
****
(închide ochii și vezi)
ce pot să-ți confirm?
doar că reușim
să umplem celulele aerului
cu sms-uri hetero,
deși cearșafurile, identic-obraznice,
se ating cu cotul.
dincolo de ușa plajei,
ne întindem
jumătățile de adolescență
într-o nerușinată orizontală,
pentru că
(zic tastele)
nu știm a ne nemișca
decât încălțați
în păsări
cu catarame albastre
(e de fapt un pretext albastrul ăsta -
așa de leneș e în noi nudismul,
de la oricare oră patru până la nicio
margine).
restul
e alcătuit din amănunte și mare,
câteva vămi de primit,
de dat lui aproape,
un et caetera plin cu muzică geamănă,
libertate bronzată pe toate părțile,
scoici și țigări într-o fază hippie.
într-o oarecare dimineață,
contemporani
cu cele mai noi săruturi,
închidem ochii
și sms-urile
să se odihnească aerul.
dar puțin.
Copyright © 2020 Corina Dașoveanu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.