Daniela Gîfu – Anotimpuri tantrice (Editura Detectiv Literar, 2020): Daniela Gîfu vine spre poezie din viața reală. Dar nu vine
ca un pictor, deși trece prin culorile tuturor anotimpurilor, ci ca un
grafician. Desenează sentimente și stări cu linii clare. Se desenează pe ea
însăși, îndrăgostita, în alb-negru, pentru a se putea înfățișa cititorului în
culori! De aceea și este credibilă primăvara, prin a cărei ușă larg deschisă ne
invită să intrăm în carte. Nu oricând, ci la ceasul proaspăt al dimineții, când
roua se pune pe cântat, iar dorința respiră prudent, ca o «lăcrămioară
însingurată». Poeta așteaptă înăuntru în cămașă de in «îngălbenită de ani,
brodată în vers de lume». Capeți dintr-odată curaj și mergi mai departe,
răspunzând invitației de a o elibera de «încolțirea gândirii». (…) «Nu
credeam», spune, în plină iarnă poetică, autoarea, luminată de gândul lui
Eminescu, «să învăț a înțelege libertatea./ [...] Nu credeam să învăș a
înțelege tăcerea!» De aceea și sunt tantrice, anotimpurile din noua sa carte de
poezie. De-a lungul lor, Daniela Gîfu învață, fără să creadă asta la început, o
groază de lucruri despre profunzimea sufletului său, deslușind, pentru a o face
mai enigmatică, parcă, dragostea. Pe a cărei scară urcă, suferind, spre sine
însăși și spre lume. (extrase din prefața volumului - Anotimpurile dragostei – semnată de scriitorul
Ştefan Mitroi)
În verdele clipei,
dansul trăirilor adună anotimpurile
ca într-un mănunchi de lăcrămioare.
În magia tonurilor de alb
refrenul zorește logodna.
Tinerețea mea
se îndepărtează de răsăritul
ce parcă voit se ascunde.
Te ferești să închizi acordurile.
Rămâne un vers
scris cu o nuanță străvezie
în pagina destinului
peste care coboară aducerile aminte.
În cele din urmă,
consimt eliberarea neliniștii.
Spre
Lumină
Îngerii în ceruri au ridicat un altar
să unească sufletele
ce ne numără strădaniile.
Multă risipă la început de veac
se răsfrânge-n zarve zdrențe terfelite.
Cât cuprins de raze,
se întrezare o încununare netălmăcită.
E vremea recoltării...
roadelor existenței noastre.
Căutăm... în inimi și suflete.
Nimic vizibil, nimic tangibil.
Și, totuși, există Lumină...
Pendulare
Sunt îmbrăcată-n ură
ca un tablou dosit,
lipsit de preț.
Sub semnu’ îndoielii,
continui să exist, făcând riduri.
Îmi urzic pielea frunții.
Simt cum se prelinge
respirarea mătăsoasă.
Îmi tulbură somnul
pe la încheieturi,
imobilizându-mi înnoptarea.
Pe pat, se așterne lumina de cuarț.
Singurătatea,
vorbind într-o limbă necunoscută,
pândește stafidită.
Zorii își fac loc
pe o coamă de deal,
îmbrăcată-n iubire
în formă de cruce.
Ultima
lacrimă
Rămas bun, iubite!
Număr pașii care se îndepărtează
și mă cuprinde o stranie eliberare.
Mi-am sorbit în destăinuirea din trecut
ultima lacrimă devenită răspuns,
cu miros de fân uscat proaspăt
ce-mi lăsase în fugă
epilogul unei iubiri săgetate cu
neșansă.
Eu rămân aici,
o plăcere într-o altă vară plecată
să respire parfumul altor flori.
Adun trăiri într-o toamnă suspinândă.
Tu pleci acolo,
unde nu sunt reguli,
doar cuvinte dănțuinde,
prelingându-se în ritmul clepsidrei
cu un singur manevrator.
Singurătate
În timp ce-mi scrii de dorul purtat,
dup-un ucis moment de fericire,
urmele nopților exaltate
se șterg,
cerând o nouă licărire.
Naivă trebuie să fi fost,
surprinsă de chipul tău bălai
încremenit într-un cristal albastru,
când doborâtă
de povara singurătății,
mi-am pus masca plăcerii
să rânjească.
Îmbătrânim
încet
Îmbătrânim încet,
mână în mână,
ca o rochie de mireasă
mâncată de molii...
De atâta naftalină
dosită-n garderobă,
ni s-au înmuiat nările
în trupurile noastre aduse de spate.
Îmbătrânim încet,
vorbă în vorbă,
ca frica de Judecata de Apoi.
Suntem din ce în ce mai singuri
și ne îngropăm visele
năuciți de veșnicia uitării.
Îmbătrânim încet,
gând în gând,
ca o îmbrățișare înmuiată
de vânturi întomnate-n regrete...
E inutil să cerem iertăciune.
Pline
de colb
Cu brațul sprijinit de amintiri,
năpădește peste mine
timpul colbăit de plecarea ta.
Trufașă nostalgie,
o ireversibilă întoarcere
cândva rătăcită printre metafore.
Îndeajuns am căutat răspunsuri
ca să pricep nestatornicia vremii.
Rămân o purtătoare de condei
pe o bucată de hârtie, cuprinsă
de-o senină acceptare a destinului.
Citește aici: Daniela Gîfu - Femeia de cristal
Copyright © 2020 Daniela Gîfu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.