Capul meu e găleata cu care scoți apa
din fântână
am suficient cât să hrănesc 20 de cămile însetate
ce traversează deșertul Sahara
am suficient cât să hrănesc 20 de cămile însetate
ce traversează deșertul Sahara
Când eram tristă mă aplecam deasupra
fântânii
și strigam tare strigam în capul meu îmi auzeam ecoul
”ajută-mă”
„ajută-mă”
strigând în fântână ani în șir
am învățat să îmi răspund singură la întrebări
cu întrebări
și strigam tare strigam în capul meu îmi auzeam ecoul
”ajută-mă”
„ajută-mă”
strigând în fântână ani în șir
am învățat să îmi răspund singură la întrebări
cu întrebări
Și balerina din cutiuța muzicală e un
Sisif
ce trebuie sa danseze pe loc pe aceeași melodie
privindu-se în oglindă
ce trebuie sa danseze pe loc pe aceeași melodie
privindu-se în oglindă
cu timpul
am învățat să îmi port tristețea ca pe o
cămașă de noapte
prea largă
să fiu un cinematograf gol
(fără scaune) te invit să privești
aceiași scenă în care un copil sparge geamurile
și Chaplin le pune la loc
am învățat să îmi port tristețea ca pe o
cămașă de noapte
prea largă
să fiu un cinematograf gol
(fără scaune) te invit să privești
aceiași scenă în care un copil sparge geamurile
și Chaplin le pune la loc
„În cinematograful ăsta gol
respirația ta în ureche
atât de erotică” mi-ai zis
respirația ta în ureche
atât de erotică” mi-ai zis
Știu că sunt muta din trenuri ce vinde
fiecare mărunțiș
un breloc, un pix fără mină, niște cărți de joc
muta de care tu te-ai îndrăgostit și nu are ecou
fântâna seacă
deasupra căreia se balansează o găleată
amenințător
o ghilotină imprecisă
un breloc, un pix fără mină, niște cărți de joc
muta de care tu te-ai îndrăgostit și nu are ecou
fântâna seacă
deasupra căreia se balansează o găleată
amenințător
o ghilotină imprecisă
las ușa întredeschisă în caz că te
răzgândești
ușa încuiată cu lanț lasă mereu un spațiu
ca pentru a îți arăta posibilitatea unei libertăți
pierdute
ușa încuiată cu lanț lasă mereu un spațiu
ca pentru a îți arăta posibilitatea unei libertăți
pierdute
când eram mică, credeam că hainele cresc
odată cu mine
că lucrurile din jur se micșorează când plâng
aș fi jurat că și corpul s-a strâmtat din cauza lacrimilor
zbârcindu-se
mâinilor stafidite în apă se impuneau
ca o evidență
că lucrurile din jur se micșorează când plâng
aș fi jurat că și corpul s-a strâmtat din cauza lacrimilor
zbârcindu-se
mâinilor stafidite în apă se impuneau
ca o evidență
inima mea
o minge anti-stres pe care o strângi în mâini
inima ta
un ceas deșteptător căruia îi tot dau
snooze snooze
o minge anti-stres pe care o strângi în mâini
inima ta
un ceas deșteptător căruia îi tot dau
snooze snooze
Ce simte pianul când dă naștere sunetului
ce simte sunetul când e absorbit de
ureche
ce simte trupul lăsat gol într-o
încăpere goală
ca un animăluț de pluș în patul copilului
ce simte ploaia când atinge pământul
dar pământul când e atins în creștet de
picătura chinezească?
Niflheim
Numele tău e Niflheim, copiii din fața
blocului iți ziceau Nifl.
Când erai mic, bacteriile ți-au mâncat sufletul.
Tu înțelegeai lumea atât cât își poate înțelege un pește acvariul,
în oglindă, conturul tău de mort, o liană,
un șarpe care își mușcă inima.
Când erai mic, bacteriile ți-au mâncat sufletul.
Tu înțelegeai lumea atât cât își poate înțelege un pește acvariul,
în oglindă, conturul tău de mort, o liană,
un șarpe care își mușcă inima.
Atunci era Aprilie. Lună fatală compusă
din
30 de harpoane aruncate la întâmplare în mine. 30 de
fluvii, munți, caverne. dacă ar exista un capăt al lumii
acela ai fi tu.
E luna când
privirile îndrăgostiților își întind aripile
ca fregatele deasupra mării
două mâini galbene care descheie cerul
nasture cu nasture.
tu nu poți înțelege mai mult decât
pricepe un copil din gânguritul lui.
30 de harpoane aruncate la întâmplare în mine. 30 de
fluvii, munți, caverne. dacă ar exista un capăt al lumii
acela ai fi tu.
E luna când
privirile îndrăgostiților își întind aripile
ca fregatele deasupra mării
două mâini galbene care descheie cerul
nasture cu nasture.
tu nu poți înțelege mai mult decât
pricepe un copil din gânguritul lui.
Niflheim, în țara de gheață
s-a lăsat o tăcere albastră.
s-a lăsat o tăcere albastră.
în țara mea nu există oameni, există doar
crizanteme, copaci zdrobiți de grindină
crizanteme, copaci zdrobiți de grindină
mușuroaie de furnici și
uriașe căpițe de fân ce iau forma singurătății.
Și mai există o certitudine: tu te vei dezlipi
bucată cu bucată și vei lăsa rana
să se infecteze. Dar ce contează, Niflheim?
astrele nu ascultă niciodată de bezna lor iar intervalul dintre
2 stele înseamnă moarte.
uriașe căpițe de fân ce iau forma singurătății.
Și mai există o certitudine: tu te vei dezlipi
bucată cu bucată și vei lăsa rana
să se infecteze. Dar ce contează, Niflheim?
astrele nu ascultă niciodată de bezna lor iar intervalul dintre
2 stele înseamnă moarte.
***
iubirea stomacului pentru hrana lui
nu diferă cu nimic de ceea ce simți când
trupul
se depune ca praful deasupra lucrurilor
și toate obiectele lumii îl iubesc cu încetineală
integrându-l ca pe o piesă
indispensabilă în alcătuirea lor
bolnav, el nu servește nici de pernă
nici de leagăn, nici de măturat podelele
nici măcar de pat pe care să te
odihnești
la sfârșitul zilei
obosit de injustiția unei frumuseți
ireparabile
Virusul,
Eu
Pe zi ce trece cresc tot mai mare
și goală
ca un bambus
aici singurătatea capătă forma unei
muște
bâzâindu-ți în urechi când nu te aștepți
neputând-o nimici, o lași
să-și facă de cap
singurătatea e un Vid
încape într-un borcan, poate să
vină și de pe țeavă,
când nu te aștepți
pe 6 piciorușe nevrozate
(îmi explică bătrâna de la parter)
într-o zi ne-am trezit din cărțile și
jocurile noastre
am auzit uralele, virusul ne părăsise
am tras jaluzelele, am căscat
cei 1001 de demoni ne părăsiseră și ei
trântind toate ușile în în urma lor
nu ne mai rămânea nimic de făcut
Am rupt pagină cu pagină din caietul ăsta
ce i se zice viață
rămân doar cioturi și frânturi de
cuvinte
de pildă uite acolo un „rămâi” și „te
rog, nu pleca”
sau un „ultimatum”, „sfâșiere”
împroșcând spume de șampanie sau epilepsie
tot una
rămâne doar ticăitul ăla din pântece
tic tac tic
și vârtejul gândurilor ca într-o mașină
de spălat
degeaba tot apăs opțiunea „scurgere”
degeaba apăs butonul „exit”
ca ușile liftului să deschidă alte uși
ca sub pielea mea să crească altă piele
ca peste creieri sa crească alții ca o
excrescență
degeaba
nimic bun nu ne așteaptă, zic
virusul ne-a părăsit de răi ce suntem
ochii sfinților s-au închis în icoane
cerul zboară în porumbei
aerul respiră oamenii și scuipă
căldura ne simte și transpiră
singurătatea se simte tot mai singură
visul ne visează zbiară
și ne scuipă
suntem un virus autocolant pe
pântecele unor obezi
abțibildul ăla ce vine o dată cu guma de
mestecat
și mi-l lipeam pe mâini crezând ca e un
tatuaj
frumos și inutil
frumos și inutil
Bordeaux
(Aprilie, 2015)
Lumina se cerne la asfințit
Cupolele catedralelor se unesc într-un
imn
Fanfare străpungându-mi ființa
Un ochi caleidoscopic închide în el
toate visele nerostite
Polifonia acestei frumuseți băștinașe și
gânduri mute...
Mă descompun în acest spațiu translucid
fără formă și fără măsură,
Devin una cu cerul și cu respirația
caldă a pământului.
Bordeaux, pământ străin al inimii mele
Bordeaux, cer nesfârșit sub clar de lună
Mă adăpostesc la liziera acestor clipe
nesfârșite
Avortându-mi tristețea pe Garonne
Pământ fără frontiere
Metisat, umbrit, sterp
Primește atingerea buzelor mele
Îngânatul unei stingeri precoce
Primește închinăciunea acestei inimi
care tresaltă
La întâmpinarea zorilor
Te privesc îndelung ca într-o uitare
neomenească
Ochii mei nu sunt umani, ei reflectă
Tăcerea sălbatică a Garonnului
Verdele crud, descompus. Verde, tot mai
verde
Freamătul din Amazonia al devierii
Poartă-mă, Garonne, undeva dincolo de
frontiere
Scâncind, să devin scâncet
Legănându-mă, să devin leagăn,
Sărutând, să devin sărut
Închinându-mă, să fiu plecăciune
Pentru totdeauna, a ta.
Note despre mine
însămi:
Daniela Nicolaescu (n. 28 august 1993, Rădăuți): Scriu poeme și proză scurtă de la o vârstă fragedă și abia
recent am început să public pe platforma culturală online „O mie de
semne”, ”Harta egalității„ (sub pseudonimul Elle Nicolaescu) precum și un grupaj de poeme psihologice în Revista de
Terapii Creativ-Expresive și Dezvoltare Personală Unificatoare. Sunt
absolventă a Facultății de Litere și Psihologie din București și a unui
Masterat de Studii Interculturale și Traducere Franceză-Engleză al
Universității din Leeds. Locuiesc în Anglia și rareori mă bucur de soare.
Interesele mele converg spre interdisciplinaritate, mă pasionează
cercetarea, tartele cu lămâie, Chet Baker și scrierile lui Matei Vișniec.
Citește aici: Daniela Nicolaescu - Dragă S., aniela Nicolaescu - Recu(naștere), Mario Martín Gijón în traducerea Danielei Nicolaescu
Copyright © 2020 Daniela Nicolaescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.