nu reușesc să mă mulțumesc cu firmituri și de aici
izvorăște și nefericirea mea. sunt mereu
flămândă
și tu strângi de fiecare dată masa mult
prea devreme.
îți desfaci pieptul în două cu un
bisturiu ruginit
și îmi arăți cât de coaptă e inima ta.
tai un colț și
îmi dai să gust, apoi coși repede rana,
privind în gol.
mintea mea funcționează ca un proiector
stricat.
rulează constant aceeași imagine a rănii
tale,
de unde se preling firișoare de regrete,
cu un
ușor iz de durere stătută.
m-aș mulțumi cu bucățelele alea uscate,
însă în fiecare noapte când îți mângâi
pieptul,
descopăr noi cicatrici peste care nu s-a
format
coajă și care supurează încă amintiri
dezgropate.
m-aș mulțumi cu firmiturile pe care mi
le arunci pe
pervazul relației noastre scorojit de
cuvinte nespuse,
dacă nu te-aș fi surprins pregătind
feliile cele mai
suculente pentru un suflet deja sătul.
de ce îi hrănim pe cei îndestulați și îi
lăsăm să moară
pe cei flămânzi? dai din umeri, crezând
că vorbesc despre
copiii din Africa, cei din videourile pe
care mi le arăți
atunci când ai impresia că sunt
nemulțumită de viața mea.
de ce? și tu îți închei cămașa pe furiș,
dar nu știi că
îți cunosc deja fiecare milimetru de
piele. îmi zâmbești
duplicitar și mă faci să cred că mintea
îmi joacă feste.
e o boală genetică, îmi spui mângâietor,
de parcă
asta ar fi vreodată o consolare.
aș putea să îți despic pieptul când ești
hipnotizat
de visele care te fac să îți mesteci
dinții
și să mănânc pe săturate, însă mă tem că
va avea un gust
mai îngrozitor decât terciul din
rumeguș, pe care mi l-a
pregătit cândva străbunica.
sau poate aș găsi doar zgârciuri,
pielițe, sânge închegat –
nimic altceva decât resturile care îmi
sunt menite.
Mi-a zis: ești o Mona Lisa și dacă eu aș
fi
da Vinci te-aș picta neîncetat.
Dar eu sunt o creație de-a lui Munch,
mai degrabă –
prin vene îmi curge doar un strigăt și
mintea mea
e o aglomerație de umbre cadaverice.
Dacă aș fi un bun măcelar, mi-aș desena
chipul în stilul inconfundabil al lui
Picasso,
iar trupul ăsta uleios l-aș integra
într-un tablou
delirant, dar absurd de frumos de-al lui
Dalí.
I-am zis doar: îmi pare rău, honey, dar
nu sunt eu Gioconda pe care o cauți.
Sunt doar o pânză sfâșiată și e nevoie
de
un mare artist pentru a desluși acest
puzzle,
pe care îl numim ironic
„viață”.
***
frica e un pictor nesigur. nu așa îmi
spuneai
de fiecare dată când îți ridicai brațul
noduros
asupra mea? abandonează-te, lasă-te
desenată
în culorile morții. cu cât te zbați mai
tare, cu atât e
mai dureros. taci. picturile se privesc
în liniște.
am fugit de atâtea ori prin labirintul
ăsta blestemat
și de fiecare dată ajungeam în același
punct. niciodată
nu am reușit să închid ușa aia, așa că
am renunțat de mult
să mai ridic mâinile. pentru că mi-am
sfărâmat toată limba,
începusem să mușc din viața care se
scurgea din mine.
nu tremura. degeaba te prefaci; știu că
îți place.
nu așa îmi spuneai de fiecare dată când
îmi legai
mâinile cu eșarfele alea odioase, pe
care mi le făceai
cadou după fiecare operă de artă?
trebuie să recunoști că natura se
pricepe de minune
la colorimetrie. nu așa râdeai în
fiecare dimineață în
care mă trezeam cu amprenta
metacarpienelor tale rupte
pe chipul-pânză?
eu nu mai sunt om. sunt o galerie de
tablouri nereușite.
culorile morții s-au scurs în
sufletul-canal, însă rădăcinile
suferinței îmi brăzdează acum tot
corpul. le numesc vergeturi
maturate ca să nu le spun cicatrici.
***
bunica e o rană deschisă care
refuză cu încăpățânare să se
cicatrizeze.
o acopăr de fiecare dată când ies din
casă,
dar se lipește de bluză și mă ustură
atât de tare
că mă chinui cu greu să zâmbesc fals
atunci când dau conștiincioasă bună ziua
babei enervante de la etajul doi, care își târâie
picioarele pe hol și prin sufletul
nepoților ei.
mă enervează că unii trăiesc și sunt
dracu’ în picioare
iar ea nu mai e. s-a dus. și era singura
șansă la bunătate
pe care o mai avea omenirea.
nu pot să mă dezbrac. hainele îmi sunt
ca o zgaibă.
trebuie să mă despielițez, apoi las rana
să pulseze
ca o inimă proaspăt scoasă din piept.
dorul este toată infecția care iese la
suprafață.
mă scârbește și încerc să o șterg cu
rivanol
așa cum am văzut că face mama în fiecare
zi,
dar știu că e în zadar, căci rana asta
nu trece
și infecția ne mănâncă câte un pic
până când ajungem un dor amar. din mama
a rămas
doar o rană adâncă de când a plecat
bunica
și știu că mă mănâncă și pe mine. o aud
noaptea
cum clefăie zgomotos.
bunica e o rană care nu se va cicatriza
niciodată.
Note despre mine
însămi:
Ana-Maria Anania (7 septembrie 1995, Ruginești, Neamț): Nu prea îmi place să vorbesc despre mine. O să las
versurile să vorbească și nu voi înșira fraze lungi despre studii, premii sau
alte realizări. Vă spun doar că am 24 de ani, sunt din Piatra Neamț și nu am o
viață exterioară care să fascineze. Nu mă consider un om „normal” și nici nu cred că trebuie să mă încadrez în vreun tipar
anume. Trăiesc în mine mai multe vieți, mai multe persoane care se numesc și
arată la fel ca mine, dar care sunt total diferite una de cealaltă, (un fel de
rude cu Degețicile scriitoarei Elif Shafak), drept pentru care consider că
viața asta interioară, agitată, haotică, violentă, este mult mai interesantă și
o las să vorbească prin versurile mele. Volume publicate:
sleep paralysis
(editura Cartea de după, 2021)
Citește aici: Ana-Maria Anania - random person is typing
Pagina Facebook: Ana-Maria Anania
Pagina Facebook: Ana-Maria Anania
Copyright © 2020 Ana-Maria Anania
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai
cu acordul autorului.