Valeria Merca – Manuscrisul vremii (editura Colorama, 2019): Prin revenirea la mijloace
clasice de încorporare a „conținutului” liric, Valeria Merca își conturează un
profil stilistic individualizat în lumea poeziei actuale. Astfel, rima, ritmul
– legități ale esenței naturii și a omului – se conjugă frumos în poezia ei cu
bătăile inimii, cu alternanța unor subtile mișcări, tacturi ale trăirilor sale
intime. Nu întâmplător, poeta și-a intitulat acest volum „Manuscrisul vremii”,
o sintagmă emblematică acestui tip de discurs liric, vremea având aici o
semnificație dublă, sugerând atât timpul în mișcare, cât și starea, atmosfera,
anotimpurile sufletești, vibrațiile lăuntrice. (…) Poeta revitalizează prin
efort propriu, idei și trăiri solidarizându-se cu autori canonici în actul
căutarii rostului și a armoniei; ea nu neagă și nu detestă la modul teribilist
orice formulă tradiționalistă, ea nu mimează stările și sentimentele, ci ne
oferă un discurs liric autentic prin tumultul trăirilor și al intențiilor pure. (extrase din prefața volumului semnată de Veronica Popa)
Cât
valurile răbufnesc în stâncă…
Cât valurile răbufnesc în stâncă
E semn că primenirea-i pe aproape,
Copii din flori se vor mai naște încă,
Pe moși găsi-va cine să-i îngroape.
A curs potop de lacrimi pe
morminte...
Sărmanul a mâncat pe săturate;
Întorși cu fața de la cele sfinte,
Ne-mpotmolim răpuși de voluptate.
La ce folos mai scormonim prundișuri?
Luntrașul a pierit demult în ceață;
Rămânem absorbiți de mărunțișuri,
Revendicând o nouă dimineață.
Când frunza mai cerșește strop de verde
În zbor prelung, cocorul urma-și pierde.
Pledoarie
pentru vară
Ca pâinea caldă, iată, vara trece,
În urmă-i vise și perechi de fluturi...
S-o iei cu tine-ai vrea, să nu mai
plece,
Miresme să-ți presare-n așternuturi.
Amurgul, cu-a lui trenă aurie,
Vegheze
printre brazii-nalți cât casa,
Iar nopții, dalb prilej de poezie,
Un tril de greieri îi aștearnă masa.
Popas râvnit, sub bolta luminată,
Rămână
luna - paznic blând, cuminte!
Doar somnul care va veni îndată
În
pace și iubire ne alinte.
Când teiul va-nflori a doua oară,
Neosteniți, ne-om adânci în vară.
E
pace-n cer și-i liniște pe ape…
E pace-n cer și-i liniște pe ape,
Doar vrăbii se întrec în zbor ștrengar,
În crâng vin alte neamuri să se-adape,
Iar bardul stă de veghe la hotar.
Privește-ndurerat la plopii care
Sunt mai bătrâni, stingheri și fără soț
Și caută cu dânșii împăcare,
Exclude varianta de negoț.
Măria-Sa cu Luna se alintă,
O vrea stăpână peste dor și vis,
Iar stelele rămân eterna țintă
Când mângâiere-adesea i-au promis.
„Un nu știu cum și-un nu știu ce” e-n
toate,
Dar fără Eminescu nu se poate.
Melancolie
De câte ori pe zi să-ți spun că-mi pasă
De rănile ce îți brăzdează fața?
Aveai nepoți, aveai belșug pe masă,
Te-ntâmpina zglobie dimineața.
De câte ori pe zi să-ți spun că doare
Tristețea cuibărită-n ochii roșii?
Ți-ai apărat ograda cu sudoare,
Iar azi se lăfăie în ea leproșii.
De câte ori ne-au amintit străbunii
De-o limbă sfântă, care-i numai una?
A mea, a ta, a soarelui, a lunii
Din care împletit-am noi cununa.
De câte ori să-ți spun că îmi ești
dragă?
Că din iubire am rămas cu tine,
Dar cine oare dorul îmi dezleagă
Să mi te smulgă dintre mărăcine?
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Valeria Merca
Copyright © 2019 Valeria Merca
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.