Radu Gyr - Atelier de poezie la Elena Farago

Uneori marile destinele literare sunt influențate de întâmplări care rămân oarecum anonime. În viața tânărului Radu C. Dumitrescu – cel care avea să intre în istoria literaturii române sub pseudonimul Radu Gyr -  unul dintre personajele determinante a fost fără îndoială poeta Elena Farago. Momentele importante care au punctat această relație literară au fost devoalate de poet – cu recunoștință – în articolul “Atelier de poezie la Elena Farago”, publicat în numărul din 20 aprilie 1943 al săptămânalului “Universul literar”. Vom afla de asemenea din cuprinsul articolului motivul – unul cu totul inedit - pentru care poetul a decis să publice sub pseudonim:

„De-afară, din grădina casei, întâiul piersic al lui Aprilie se-apropie, ștrengărește, de fereastră și încearcă să-mi bată în geam cu o creangă abia înmugurită. Nu vreau să-i dau prea mare atenție și-mi continui, cu febrilitate, treaba gospodărească, îmi lunecă printre degete o fotografie. O rețin. E veche, îndoită la colțuri și are o margine ruptă. Un chip de femeie, de-o frumusețe gravă, cu totul deosebită, cu linia profilului ușor melancolică, cu frunte înaltă și privire adâncă, meditează în fotografie. În marginea albă, sub chipul care gândește, o semnătură tremurată și două rânduri cu litere fine, mărunte: „El. Farago Micului Radu C. Dumitrescu, Craiova, Aprilie 1913".

Mâna care ține fotografia palpită. Genele tremură și sufletul pleacă înapoi, în trecut... Craiova, Aprilie 1913... Micului Radu... Cât timp rămân așa, cu chipul de pe cartonul subțire, ușor îngălbenit, în fața mea, - cu ochii plecați peste scrisul mărunt, abia adiat ca din vis, ca din poveste? Creanga piersicului lui Aprilie se lipește mai tandru, mai insistent, de geamul meu; din rafturi, poeții bibliotecii se-adună ca un fum albastru, plutind peste fotografia veche. Ochii citesc mai departe:

   „Micuțule,

    Pentru că mi-ai scris așa de frumos îți trimet fotografia mea. Să trăieşti, să fii cuminte și să-ți iubești părinții. Mie îmi sunteți dragi toți copiii din lumea asta și am să vă scriu mereu versuri. Să păstrezi fotografia asta ca să-ți aducă aminte, când vei fi mare, că a fost odată o femeie care socotea ca pe una din cele mai mari bucurii din viață bucuria de-a putea să stea de vorbă cu copiii înțelepți cum ești tu.

    Îți sărut fruntea cu dragoste,

    EL. FARAGO".

Sunt treizeci de ani de-atunci... într'un îndepărtat Aprilie, în preajma primului Paște al claselor mele primare, tata - actor al scenei de stat craiovene - mi-a adus darul unei femei, căreia îi erau dragi „toți copiii din lumea asta". Era o carte de versuri pentru cei mici, cu ouă roșii și cățeluși șchiopi, cu cocoșei fără un ochi și gândăcei strânşi în pumnul unui copil nemilos, cu cloști care cotcodăceau în strofe onomatopeice, cu sburde sau cu lacrimi de copii. Darul poetei Elena Faragó, pentru băiețelul din clasa I-a primară al actorului craiovean. Știam să scriu și să citesc încă înainte de-a fi fost dat la școală, așa că, în câteva zile numai, învățasem, pe dinafară, o mare parte din poeziile cărții și le recitam cu voce tare și cu oarecare orgoliu al isprăvii mele „cărturărești".

ÎNTÂIA VIZITĂ, ÎNTÂlA DESNĂDEJDE

Elevul, îmbrăcat în haine modeste, slăbuţ şi palid, cu priviri vag îngrijorate, s'a plimbat, nehotărît, o vreme, prin faţa porţii Muzeului Aman. A trecut, de câteva ori, pe trotuar, în sus şi în jos, s'a uitat în curtea muzeului, s'a oprit în loc, a mai privit odată, s'a decis brusc, a deschis poarta şi a înaintat cu paşi repezi - paşii timidului când smulge, din el, o hotărîre uluitoare - spre locuinţa din fundul curţii. Aici, la uşa Doamnei Directoare a Muzeului Aman, elevul a sunat prelung, apăsat, - ca pentru a-şi face curaj - şi a rămas, apoi, în clipele încordate ale aşteptării, frământându-şi în mâini, cu bravură, şapca de licean. Când a fost poftit înăuntru, a împietrit, câteva secunde, pe pragul salonaşului, unde avea să se petreacă minunea şi, în urmă, neaşteptata catastrofă. Pe buze i-a fluturat un „sărut-mâna", destul de incert, iar mâna stângă a arătat, a prezentare şi-a iertăciune, spre buzunarul tunicii şcolăreşti doldora de manuscrise. (...) Cuvintele au sunat rar şi molatec:

- Înaintează, tinere... Cine eşti d-ta?

Eroic, liceanul şi-a declinat numele şi a amintit, nu fără bâlbâială, doamnei directoare a muzeului - poetei Elena Farago - darul ei de Paşte făcut, cu şapte

ani mai înainte, băieţaşului din clasa întâia primară, care îi învăţase, pe dinafară, căţeluşii şchiopi şi gândăceii striviţi în pumn, din strofele de primăvară. Pe canapeaua ei îmbrăcată în scoarţe, poeta a surâs şi a poftit pe băieţandrul cu şapca frământată în mâini să ia loc pe unul din fotoliile îmbietoare. A urmat, ruptă din adânc de suflet, cu opinteli în fraze şi pleoape de fată ruşinoasă plecate în jos, mărturisirea şcolarului:
- Scriu şi eu poezii, Doamnă Farago, şi... am venit să vi le-arăt...
Minunea se întâmplase. Băieţandrul intrase în casa poetei, şedea acum într'un fotoliu, în faţa ei, şi, îmbujorat la faţă şi cu glas tremurat, îi citea versuri cu corăbieri înghiţiţi de talazuri vrăjmaşe sau cu drumeţi porniţi inutil spre zarea mincinoasă. Neclintită, poeta asculta. Numai ţigara ei, rămasă între degete, ridica o şuviţă albastră de fum, ca un mugur de jertfă aprins în mâna unei bizare druidese. Dar, după ce minunea s'a întâmplat frumos, iar actul de spovedanie şi lectură s'a consumat, a venit catastrofa. Dramatica, marea catastrofă, sub ochii adânci şi pătrunzători ai poetei şi în fotoliul unde liceanul s'a transformat, deodată, în palid şi necuvântător crucificat. Cuvintele Elenei Farago au fost tot rare, molatece, melodice, dar au sunat a sentinţă şi a răstignire.
- Sunt poezii care miros a praf şi-a vechitură, tinere dragă... Aşa se scria acum douăzeci de ani. Trebue să te deprinzi cu poezia nouă, cu imaginea şi limba ei

proaspătă. Citeşte. Citeşte mult poezie modernă.

- În ce clasă eşti? A treia? Ai ajuns să poţi citi franţuzeşte? Poţi înţelege? Iată, am aici în bibliotecă pe Verlaine, pe Fernand Gregh, pe Maeterlinck, pe Francis Jammes. Când te vei hotărî să-i citeşti, vino şi mi-i cere. Da, da, trebuie să citeşti mult... Şi reviste literare actuale... Şi lasă, deocamdată, scrisul, în tot răstimpul acestor lecturi...

Veneau spre liceanul pironit pe fotoliu numai îndemnuri spre lectura altor poeţi şi nici-o speranţă pentru el şi nici-o mângâiere pentru foile caligrafiate şcolăreşte şi lăsate să tremure pe genunchi. Când s'a ridicat de plecare, avea lacrimi strivite sub pleoape şi nu găsea cuvinte pentru despărţire. Ce frază va fi îngânat, atunci, băieţandrul care simţise în el o năruire albastră de aripi de cocori? De pe canapeaua îmbrăcată în scoarţe, a pornit zâmbetul domol al amfitrioanei:
- La revedere, tinere... Şi, după ce vei citi mult şi vei începe iarăşi să scrii, să ştii că te aştept să-mi citeşti ce-ai lucrat.

PRINTRE POEȚI ȘI PRIETENI ÎN CASA ELENEI FARAGO

Reintrând, după doi ani, în casa Elenei Farago, eram elev în clasa V-a liceală şi proaspăt colaborator al „Rampei" şi-al „Adevărului Literar". Sub sancţiunea directorului liceului, - care nu îngăduia alte manifestări elevilor săi decât cele strict şcolăreşti şi care îmi întâmpinase primele poezii publicate cu jerbiile uneieliminări „pe-o săptămână", - Radu C. Dumitrescu de altădată devenise debutantul Radu Gyr, pseudonim născocit pentru inducerea în eroare a zelului intransigentului director şi pentru camuflarea producţiilor „extra-şcolăreşti" în paginile unde erau primite. Reintrarea mea - în aceiaşi locuinţă din fundul curţii Muzeului Aman şi în acelaşi salonaş de primire, unde, pe aceiaşi canapea învelită în scoarţe, trona, la fel de gravă, cu fruntea ei George-Sand, cu chipul mistic de preoteasă antică şi ochii ei pătrunzători, poeta, - a fost, de data asta, mult mai fericită. Doamna Farago mi-a dat nu numai încurajarea deplină, dar şi sfaturile ei de tehnică, de „meserie lirică", de atelier.

La primele ei cuvinte calde, de stimul şi preţuire, am simţit cum se topesc şi ultimele rezidii ale desnădejdii încolţită, cândva, în inima băieţandrului din clasa II-a de liceu cu şapcă frământată în mâini şi manuscrise oropsite de inplacabila sentinţă a poetei. Nimic numai rămăsese acum din dureroasa năruire de aripi de cocor petrecută în liceanul de ieri, nimic numai şoptea de durerea trecută, primită, atunci, cu ochii uimiţi şi sângele plecat din obraji şi din mâinile palide, de copilandru crucificat... Îndemnul de-atunci, spre lecturi, sguduirea violentă, dar necesară, cu care poeta îmi arătase cum nu trebuia să scriu versuri, au adus adolescenţii mele foame neastâmpărată de bibliotecă, pasiune pentru poeţii noi şi ambiţie incandescentă de a-mi împrospăta simţirea şi expresia. Rând pe rând, toţi simboliştii francezi au coborît din rafturile salonaşului doamnei Farago în mâinile liceanului de curs superior şi-ale poetului tânăr care se iniţia în taină nouă. Rând pe rând, i-am adus înapoi, cu sufletul înflorit sau muzical, cu mâinile dornice de-a primi darul unui alt poet.

Aici, în casa Elenei Farago, din fundul curţii Muzeului Aman - unde poeta a rămas şi astăzi directoare - mi-am făcut ucenicia ca într'un atelier. Aici, am devenit colaborator al revistei „Năzuinţa", patronată de însăşi poeta; aici, mi-am citit poemele care aveau să apară în prima mea carte tipărită; aici, l-am adus, într'o după amiază de vacanţă, ca să-l prezint amfitrioanei, pe celălalt licean, din clasa Vll-a, pe Nicolae Milcu, autor al unei nuvele apărută în „Ramuri" şi aducător, în buzunar, al unei alte nuvele, inediate, „Tata", care avea să fie găzduită, curând, în „Năzuinţa"; aici am cunoscut pe Cincinat Pavelescu şi pe maestrul Eustaţiu Stoenescu; aici am legat prietenii literare cu Ştefan Bălceşti, cu fraţii Savin, Eugen şi Paul Constant, cu Otilia Ghibu şi George Silviu, pictorii Vera Veslovschi şi Jean Niţescu, şi, mai ales, cu admirabilul, încântătorul, fremătătorul de viaţă şi scânteietorul Alexandru Cruceanu, - fratele poetului Mihai Cruceanu - „picătanul" cum îl numeam noi, obişnuiţii casei doamnei Farago, deşi era maior, nepreţuit  rieten, om de rafinată cultură, îndrăgostit al poeziei şi drag tovarăş al vinului adolescenţii noastre, caracter de elită şi distins militar, şi care a căzut, ca un  brav, nu de mult, sfârtecat de grenade, în Caucaz; aici, am văzut căpşorul cu zulufi răsvrătiţi şi ochii imenşi, deschişi a mare uimire peste lume, ai unei fetiţe de porţelan şi caise - venită în vizită cu măicuţa, la doamna Farago - şi am scris în cinstea zulufilor, a porţelanului şi-a stelelor fragede din ochi – licean entusiasmat de un bibelou - o poezie, „Minunica", pe care, desigur, Madeleine Andronescu de azi, fetiţa de-atunci, va fi uitat-o de mult; aici au fost, în sfârşit, anii adolescenţii, ai lecturilor, ai febrelor întâielor poeme, aici au fost emoţiile şi primele prietenii literare; aici, sub supravegherea atentă a meşterei, am pus la strung sau am tras, la tăiş subţire de rindea, versul colţuros, ca să iasă înmiresmat a suflet şi să sune a cleştar...

Am lăsat, dinadins, la urmă - în casa viselor şi-a amintirii - pe Coca. Pe Coca nebuna, pe Coca trăznita, pe Coca zăluda cu nas cârn şi râsul fărîmat în cioburi de pahare de bacchara, pe Coca, năzdrăvana de-o şchioapă, care ne făcea şotii - lui Milcu şi mie - care ne întorcea mânecile la paltoane ori ne desena, strâmbi şi căscaţi, cu creion de posnă şi de aghiuţă blond, şi pe care am jucat-o - tot liceeni - pe genunchi şi am tras-o, uşor, de urechi, sau căreia îi aduceam un ou de Paşte gătit în funde roz, ca s'o vedem, apoi, cum devine, succesiv, din sfredeluş ciufulit şi aghiuţă posnaş, desenatoare, dansatoare, pianistă, actriţă, poetă... Coca a copilărit sub poemele noastre - ale lui Bălceşti, ale lui Eugen Constant, ale lui Milcu şi ale mele - ne-a tutuit de pe când era o pişcoace sbârlită, ne-a făcut mici mizerii, ne-a tachinat şi ne-a înveselit, ne-a făgăduit, fiecăruia, pe rând, că o să se mărite cu noi, şi, în schimb, s'a molipsit de la noi. S'a molipsit de la noi, căci, în loc de-a se alege ceva de capul ei, a ajuns, ca şi noi, o zăludă printre curcubee şi lăcuste, certându-se cu chiparoasele şi conversând cu zodiacul...

Citește aici un grupaj de poezii semnate de poeta Coca Farago

OLIMPUL CRAIOVEI

Salonaşul doamnei Farago era – poate mai este şi acum - Olimpul Craiovei. Prin mari rotogoale de fum de ţigare, crescând ca din nori, poeta prezida, jupiterian, colocvii diurne şi gălăgioase de zei şi zeiţe: poeţi civili sau scânteind în uniforme militare, doctori, pictori, avocaţi, profesori, profesoare, actriţe... Cafelele ajungeau la al optulea rând. Şi fum, fum, fum... Lângă birou, se vorbea despre Proust şi Valéry; alături, despre teatru şi despre piesele noi de pe scena Craiovei; dincolo, o cuconiţă cu perucă pudrată de marchiză indica o reţetă culinară unei tinere perechi; un doctor cu chelie şi butonieră înflorită scâncea în hexametru; lângă pian, se înfiripa un flirt... Poeta dirija aproape toate discuţiile, cu tonul ei molatec dar impunător, cu ideile ei largi, bogat alimentate de o frumoasă cultură, cu pasiunea ei de-a şti totul, de-a afla totul, de-a se găsi în miezul tuturor lucrurilor şi de a-şi impune, în toate, un punct de vedere şi o concluzie...

Poetă autentică, de zile mari, suficient nedreptăţită pentru calităţile ei majore, ocupând loc de frunte în simbolismul românesc, conştientă de valoarea ei, orgolioasă chiar - ca toţi adevăraţii poeţi lucizi şi înalţi în mândria stigmatului de aur pe care-l poartă - inteligentă şi pătrunzătoare, dominatoare şi pururea febrilă în entusiasm şi iniţiative, prietenă leală, în sensul temeinicelor amiciţii virile, amfitrioană şi doamnă, - Elena Farago s'a resemnat şi a rămas de ani, prizoniera provinciei, directoarea aceluiaş Muzeu Aman, doborîtă de un cumul de maladii pe aceiaşi canapea îngustă îmbrăcată în scoarţe.

Aşa am cunoscut-o în anii mei de liceu şi-ai primelor mele poeme, aşa am cunoscut-o şi în timpul întoarcerilor mele, de vacanţă studenţească, aşa am întâlnit-o şi mai târziu, în repezi treceri prin Craiova dragă a amintirii... Aveai, n'aveai treabă, la 5 şi jumătate fix, trebuia să fii exact, ca Farfuridi, la doamna Farago. Veneai de la cinematograf, intrai la doamna Farago. Ieşeai în oraş să cumperi ceva, te opreai pe la doamna Farago. Plecai din Craiova, te duceai să-ţi iei rămas bun de la doamna Farago. Soseai în oraş, apăreai să te cunoască doamna Farago şi să te binecuvinteze pentru răstimpul zilelor pe care le vei petrece în Cetatea Banilor. Te logodeai sau însurai, repede vizită la doamna Farago. Nu-ţi plăcuse o piesă de teatru sau, dimpotrivă, citiseşi o carte care te înflăcărase, iute la doamna Farago, s'o faci părtaşe indignării ori incandescenţii tale entuziaste... Te primeau, la uşă, Coca, sau fratele ei Mihnea, intrai în sanctuarul-salonaş al preotesei şi aflai, după inima ta: o confidentă, o povaţă, un ghid estetic, o conversaţie plăcută, o revistă nouă, o intrigă delicioasă, o cafea bună, o ştire uimitoare, sau o ţigare (din cutia generoasă a doamnei Farago). Acolo, în atelierul din fundul curţii Muzeului Aman, adolescenţa mea şi a lui Milcu – şi tinereţea ta, Ştefan Bălceşti, şi a voastră, Paul şi Eugen Constant - au ucenicit la nicovala poeziei, sub zâmbetul, sub sfatul, sau sub dojana meşterei...

*

Fotografia - chipul solemn şi frumos, fruntea înaltă, ochii adânci - e tot aici, pe masă, în faţa mea. Nu, trebue să recitesc încă o dată - a câta oară ? - slovelemărunte, subţiri: „El. Farago. Micului Radu C. Dumitrescu Craiova, Aprilie 1913..."

Citește și: Radu Gyr - Adevăruri simple despre poezie

 

Notă: am păstrat numele poetului așa cum este menționat în cuprinsul articolului - Radu C. Dumitrescu (numele real al poetului Radu Gyr fiind Radu C. Demetrescu)