Frumusețea doare
Eram la mare într-o seară ca oricare
alta, pe faleză
Pe stabilopozi se urcase o copilă care
se învârtea,
Așa, cu brațele spre cer, ca o pasăre
Se juca vântul în părul ei și ea râdea,
îi plăcea!
Când s-a întors cu fața spre mine am
uitat să respir,
era atât de frumoasă, mă străpungea!
Mi se așezase frica printre lacrimi și
nu cobora,
se învârtea pe aceiași stabilopozi
împreună cu ea,
râzându-mi cu râsul copilei,
chemându-mă parcă aproape
Ochii ei negri mă urmăreau, obrazul îi
strălucea a fericire,
pentru o clipă am fost convinsă că era
un înger
în clipa în care mi-a zâmbit, și am
pălit
Împreună cu ea toată frumusețea de pe
pământ s-ar risipi, am gândit
Mă striga marea cu un val înspumat și am
plecat încovoindu-mă
Am plâns în seara aceea fără să știu de
ce,
abia de curând am înțeles, citind poezia
ta
Remat
Am triat zilele trecute câteva lăzi
încărcate cu gânduri
Tot ce era acolo era perimat și le-am
lăsat pe podea
(podeaua are iz de motorină și poate lua
foc la prima chenzină)
Dimineața, înainte de a ieși din casă,
am fost surprinsă să descopăr locul gol,
plecaseră toate! mi-a fost teamă să
postez pe fb un anunț pentru recuperări
Cine știe... îl vede cine nu trebuie și
crede că este vreun câștig bunicel
În seara următoare le-am găsit lângă
ușă, se întorseseră slutele cu sutele,
înmulțindu-se ca nevrutele cu ochii
aprinși de nesomn. Arătam a jumătate de om
sau a castani într-o toamnă de o mie de
ani
M-am strecurat cu greu printre ele, trebuia
să le hrănesc încă o noapte, hmm,
poate că mâine vor pleca în altă parte.
Dacă nu se poate altfel,
am să donez lăzile unui boier, are sigur
depozite și lăcate, dacă o vrea!
Dacă nu și nu, am auzit că există un loc
numit remat
care colectează sentimente la un preț
justificat! Am uitat să vă întreb,
aveți o mașină de închiriat pentru
transport?
Vă ofer la schimb o ladă din care
curcubeul s-a revărsat!
Cerc vicios
Eu căutam o explicație, o formulă, o
fereastră pe post de teoremă
de care să mă pot agăța
la fel cum se agață cerul în fiecare seară
de ultima stea
Triunghiurile amoroase trebuie evitate.
Adică, renunțăm la amor ca la oase,
am înțeles eu, descifrând desenul de pe strada
Verona,
de unde ai sentimentul că te privesc urmele
unui asediu domestic
Clădirile în renovare nu mai pot fi
dovezi, așa că vă rog să mă credeți pe cuvânt
Era desenat un cerc vicios din care se
desprinsese o rază către nivelul de jos
Chiar dacă veți spune că am capul pătrat,
tot geometria m-a învățat
că formele au rostul lor… Încerc să-mi
adun mințile de o vreme,
dar se vede treaba că nu reușesc. În ultimele
zile tot greșesc adunarea
Cum să adun frunze, cu biciclete, note
de plată, vrăbii și stauete?
Aș mai adăuga și o lustra, poate și un
colac de salvare…
Dacă ar trebui să aleg, aș renunța la
toate pentru o idee poetică! Cum altcumva…
Așa că reîncep: frunze, biciclete,
vrăbii, statuete…
E toamnă pe strada Verona… ce a mai rămas?
Să se agațe de lustra mea cerul când se
va stinge ultima stea,
asta aș vrea!
doar eu
și Prometeu
în fiecare seară mă apropii de urechea
ta la o distanță cât noaptea
subțiată de febra ce mi se plimbă prin trup
aproape că mă bâlbâi când îți vorbesc
condamnată la moarte prin topire, mă
sting
mi se desface trupul în mii și mii
scântei numai gândind
vreau un semn pe ziduri, un graffitti,
trufaș
asemeni unui zâmbet pe cea mai înaltă clădire
din oraș
să nu te bucuri, a mea e suferința și bucuria
toată. A ta e doar scânteia
doar tu și eu
nu! doar eu și Prometeu
Aș fi vrut să fii o pădure virgină în
care să mi se răcorească aripile în nopțile reci
După ce se zbat nevrotic în apele adânci, se smulg singure privindu-și în oglindă umbrele,
sunt ocupate locurile în Tour Eiffel, mi-au spus, aruncând spre cer
zborurile mele trunchiate, rănind îngeri, oferindu-mi neputința pentru o zi,
ca să mă simt mai puțin om, să înțeleg ce înseamnă-a nu fi!
Aș fi vrut, este sfiala păcat? să te trezesc abia când bate iarna-n ferești,
să mă așez lângă tine, să te privesc, am fi semănat cu valea plângerii lui Eleni
Iar eu nu m-aș fi oprit niciodată din plâns!
După ce se zbat nevrotic în apele adânci, se smulg singure privindu-și în oglindă umbrele,
sunt ocupate locurile în Tour Eiffel, mi-au spus, aruncând spre cer
zborurile mele trunchiate, rănind îngeri, oferindu-mi neputința pentru o zi,
ca să mă simt mai puțin om, să înțeleg ce înseamnă-a nu fi!
Aș fi vrut, este sfiala păcat? să te trezesc abia când bate iarna-n ferești,
să mă așez lângă tine, să te privesc, am fi semănat cu valea plângerii lui Eleni
Iar eu nu m-aș fi oprit niciodată din plâns!
Copyright © 2019 Isabela Brănescu
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.