ERIKA BLOJ - UNDERGROUND SYMPHONIES

Erika Bloj – Underground symphonies: “Cred că poezia e ca un puf din acela pe care vrei să îl prinzi că poartă noroc. Cuvintele zboară liniștite prin aer și uneori te ating cu aripile lor. Atunci, tu trebuie să le prinzi și să le pui pe hârtie. E multă poezie în viață, dar puțini care o văd. Eu scriu pentru că nu pot altfel, scrisul e aerul meu necesar”

underground symphony

locuiesc în carcasa asta de carne

ca într-o după-masă

miezul zilei s-a dus, s-a scurs

cerul se îndoaie peste toate păpușile lumii

și mă cuprinde într-un vid

ca într-un cristalin de orb

orașul murdar e înafara noastră

mustește într-o rană de singurătate

femei mușcate de bărbați. bărbați rătăcind după zei

șobolani disperați cu foamea în ochi

și lacrimi... ioc

cerșetorul din colț cântă Beethoven și le-a luat pe toate

tunelul în care locuiesc are o singură ieșire la cer

porumbeii

sunt femeia din orașul murdar

torturați-mă

alungați-mă

totul este nimic

desenez o lună de hârtie

și îmi imaginez că în spatele ei

Beethoven cântă pentru un Dumnezeu disponibil

doar în spatele nevăzut al lunii

mai am ochi să visez

o ieșire la cer

(din carcasa asta de carne ca dintr-o după-masă)

să-mi mai fii

să-mi mai fii

să mai pot să te sper...

(un înger găsește o lună mototolită de hârtie și o pune la piept fără să știe... of, fără să știe...)

THE END

nobody’s blues

femeia se otrăvea în fiecare seară
în doze mici
încălța pantofii cu toc
negrul sufletului îl asorta cu paharul de vin
pielea și-o ungea cu umbra tot mai deasă
prin care aluneca scrisoarea unui fum de țigară
copiii plângeau liniștea sufocantă
din aerul static de vară
orașul viermuia pe la colțuri beția
într-un ritm gâtuit de blues
din șerpii singurătăților se desfăceau inimi de întuneric
pielea lor neagră rămânea în paturile
trupurilor încinse
femeia se otrăvea în fiecare seară
cu doze mici
sub geamul meu
florile se uscau în urina de pisici
orașul duhnea în uitare
cerul apăsa o ultimă noapte
să mai încapă în visul acesta
cum un inel de logodnă
luna
pe degetul tău

femeia
se treazea dimineață
și eram
eu...

carusel

numai uneori viața se învârte rapid

în rest e liniște

totul e static

cum respir aerul curge leneș în plămâni

numai uneori mă îmbăt

în rest sunt prea lucidă

văd mâine-le cum se târăște ca o tarantulă

în patul meu

apoi se întâmplă ceva și intru ca într-o centrifugă

totul se învârte

sunt amețită ca după cel mai tare alcool

prin vene îmi bâzâie albine și știu că va curge miere

peste trupul alb al zilei

nopțile se desfac ca un evantai de simțuri

și degete, multe degete mă umblă pe trup

efectul de carusel

cum tu ești un punct fix iar eu mă rotesc

în jurul axei tale

mă îmbăt cu emoția aceasta

de aer

de plin

de viu

de bine

... suntem doi într-un joc pentru unul

lipește-mi trupul de al tău

măcar cât ține efectul acestui vertij

de foame de tine...

antract

rup din mine poezia ca pe un os fracturat

cuvintele se împiedică de scara sufletului

și se dau de-a dura urlându-mă

azi mă recită doar frigul

clănțănind consoane pe caloriferul rece

de geam se lovesc aripi de ceață

poeții sunt cei mai mari ursitori

ei știu

lumea e doar un ghețar de cuvinte

pe care ne cocoțăm trupurile fierbinți

strâmbe iluzii se rup în fâșii de carne rece

cântă-mă pasăre

zborul tău de piatră e cea mai melodioasă ceață

până și sângele dansează transfuzia asta

iubiri mijesc în lumina dimineții

apoi se joacă de-a baba oarba

lovindu-se de stele

cine a spus că dumnezeu e orb

și moartea e închisă în morminte?

cine mă leagă de viață?

eu sunt doar ultimul ochi ce plânge din tine

cuvinte...

fetița cu chibrituri privea

acest albastru nimic peste ochii de pește mort

peste marea de rumeguș din inutilul vieții

peste măștile ce zâmbesc ca o semilună

peste măinile tale care undeva caută mâinile mele

la roșul semaforului unde e interzis să mai speri în

mersul înainte

peste acest poem ca un murmur sticlos

citit și neînțeles de vânzătorii de poeme

peste neputință

pășesc

dezbrăcată din culoarea ochilor tăi

viața urmelor tale

ultimul chibrit aprinde întunericul

”Sărmana, a murit”

saudade

însăilez anii pe ața vieții

singurătatea e tot mai aproape

lacrimile tot mai limpezi

niște bănuți de argint cu care ne plătim

liniștea

care liniște?

minele meu rătăcit ca o creangă ruptă

furtuna aceasta tăcută

ploi calde pe caldarâmul prăfuit

pietre călcând peste alte pietre

saudade

mă dezbrac și-mi port pielea fără rușine

ca pe o mătase de ceață prin care

cineva îmi șoptește poeme de cenușă

și amestecă nisipul în clepsidră

cu degetul

uite, am găsit un ochi care mai visează

timpul adunat într-o parte

dă-mi mâna

dă-mi mâna

să mai fac un pas

spre singurătate...

ora lucidă

da, aceasta-i ora periculoasă, lucidă

când degetele nopții scormonesc

după o broșă cu miros de necuviință sau

după siluete din tăceri refolosite

parcă ne-am îmbrăcat unul pe altul 

în halatul de teamă nocturnă

în care uităm să ne visăm

căderea în gol are o muzică aparte

cum se sparg stelele de lună ca de un imens

bloc de granit

e doar zâmbetul malefic al uitării

și poemele amare din corbii lui Poe

când a privit femeia Adam a poftit mărul

împins de o foame alunecoasă printre sânii ei obraznici

în grădina raiului unde nu era niciodată noapte

și nici nu ploua pe trena singurătății

ora asta lucidă

e pentru noi muritorii de rând

ca mine și ca tine

închid ochii și simt degetele cum îmi crestează pe piele

ultima literă care închide poemul

tremurată ca o dimineață din care

lipsesc de pe epitaful aromei de cafea

las mărul acesta aici pentru când îți va fi foame

să muști din mine

ora asta lucidă

ambitus

o liniște de geană
ce îți cade în palmă
tăcerea
ca o pătură de îngeri ce dorm
mă închide în somnul tău
cel fără de lacrimi

nu mă mai urla pe cerul alb
mi-e dor
și niciun vers nu mai are sonor

auzi?
cum se trezesc îngeri și ning?
te ning în mine

partir

plecarea e o femeie
ce-și îmbracă grăbita vina peste trup

și totuși rămân să te privesc
cum îți dormi rănile în așternuturi de mătase
când dimineața e o stradă cu un singur ambalaj murdar
sufletul
hoinar sub cerul de frig
mă spală pe ochi cu lumină și plânge
oglinda nu mai încape în chipul meu
devin transparentă ca o zi oarecare
degeaba am buzele roșii de sânge
orașul nu mă vede
sunt ultimul măr împietrit pe ram
ce frig mi-e decembrie
îngheață iubirea în calendar
e timpul să dispar
mă ninge
mă dori
ca ultimul fulg
pe ochiul de geam
cad
o mie și una
Scheherezade ninsori

Mai multe versuri și profilul autoarei aici: Erika Bloj

Poezii din volumele: Roșu Shiraz și Nobody's Blues

Copyright © 2018 Erika Bloj 

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.