PARNAS XXI: ALEXANDRA MEDARU - DEMONI ȘI DEMIURGI

Alexandra Medaru – Demoni și demiurgi (editura Eikon, 2017): Din mai multe puncte de vedere, Alexandra scrie o poezie diferită de cea a generației sale. Pentru ea, prozaismul căutat, estomparea afectelor ori fantoma unui mizerabilism exhibat, nu înseamnă mai nimic. Textele ei au uneori o agresivitate ritualică și ar putea fi închinate divinității gnostice Sophia, care era în aceeași preoteasă și prostituată. Alteori, figura lui Lilith iese la suprafață: asemenea personajului Vanessa Ives, poeta strânge mâna stângă a lui Dumnezeu. Dacă ar fi să încadrez volumul, l-aș pune la intersecția dintre post-clasicism (pentru că este construit într-un fel anistoric, ce mă trimite la secolul 19; mai mult, ignoră dezvoltările poeziei moderne din secolul trecut, ceea ce este și farmecul lui), post-romantism (parcă le vezi pe Emily Dickinson și pe surorile Brontë în fundal) și un fel de para-simbolism (orientarea lui Baudelaire spre caracterul maladiv al existenței a generat universul nostru poetic).

În spatele poeziei stă de obicei trauma și de cele mai multe ori artistul trebuie să se resemneze cu misiunea sublimării unui fond întunecat. Asta este și vocația lui, să prezinte o oglindă neagră care fie te bagă în sperieți, dacă ești un ipocrit, fie te eliberează. Poezia bună este convertibilă în durere; invers, doar durerea (ca un fulger care luminează deodată adâncimile iadului) poate genera poezie. Faptul că poetul este dependent de durere nu ține de masochism, ci de constituția artistului, care, dacă nu este binecuvântat de ceea ce Platon numea „nebunie”, este un simplu scapete. (…) Mai observ, și asta este valabil pentru întreg volumul, un anume complex Hyperion, care ne amintește de Eminescu sau de Keats: și mă refer îndeosebi la sobrietatea oarecum clasică a volumului, dacă nu chiar reacționară. De remarcat că el nu este deranjant sau naiv, ci asumat de autoare, cu liniștea apolinică prin care accepți un complex de superioritate. În esență, volumul Demoni și demiurgi este o meditație asupra coincidenței dintre destrucție și creație sau o celebrare a daimonicului, în absența căruia specia umană ar fi numai o adunătură de lași. (extrase din prefața volumului - Hades și Elysium – semnată de scriitorul Ștefan Bolea)

Vinil

Văd infinitul în vinil sclipitor

Curgând ca picuri de apă

Printre crengile unui copac vorbitor

Ce-și rostește povestea:

S-a născut la începutul lumii

Când omenirea era liberă

Acum ne privește plângând

Prizonieri ai unui sistem pe care-l respinge

Eternul nu există – îmi șoptește;

Nimic nu durează

Și nu vrea să mintă

Că sentimentele ar fi ca un vinil ce cântă la nesfârșit

Când orele dispar

Orele dispar și timpul se scurge spre nicicând

Ca laptele din ugere de vaci mulse

De degete bătătorite ale țărăncilor

Ce stau pe scaune

Din lemn scorojit

Când orele dispar, suntem împreună pe o planetă pierdută

Într-o galaxie al cărei nume necunoscut

Ne sună prin vene, prin corpuri

Ce ni le dăm pe cearceafuri uscate și învechite

Pe care s-au iubit străbunii procreând legendele nemuririi

Acum le căutăm și noi dându-ne atingeri ușoare

Făcând dragoste ca un cântec de vioară tremurătoare

Sperând să nu ne găsim sfârșitul.

Dezbrăcați

Te dezbrac fără a-ți da hainele jos

Cu cuvinte, cu privirea.

Îți dezvelesc secretele și...

Ești al meu.

Suntem fantezii în mijlocul umbrelor

De care nu ne temem.

Fiind mai luminoase ca vâlvătaia stelelor

Din întunericul nopții ce zace-n noi.

Așteptare

Întoarce-te către mine, spre mine, la mine,

Numai la mine,

Am să te aștept.