Eu am lăsat cărărilor zălog
Sentința urmelor, ca mâine să mă-ntorc.
Căci, dacă mă încumet să revin,
Voi trece iar cu talpa peste spin.
Pe drumul greu, pierdut în orizont,
Din nou voi rupe linia de front,
Călca-voi peste șarpe Vasilisc,
Și-l voi zidi pe veci în obelisc.
De-o cale mai ușoară nici nu știu,
Mi-e sufletul devreme sau târziu...?
Nu pot schimba destinul ce mi-i scris,
Călătorind prin Iad și Paradis.
Credința mă tot ține ca un fir,
Legat de viața cea de musafir.
Și plec, și vin, și iarăși mă întorc,
Și mor din nou pe vechiul eșafod.
De-aceea am lăsat în labirint
Amprente-n piatră, semne ce nu mint.
Și-atunci, de-oi rătăci prin nefiresc,
Lumina zilei eu voi ști să o găsesc...
Deci, am lăsat cărărilor zălog
Sentința urmelor, ca mâine să mă-ntorc.
În lupta veșnică ce pare un delir,
Pentru un Rai ce strigă din Psaltiri.
Pomul
vieții
Rădăcinile mele ascunse-n pământ
Își tot cheamă străbunii cu lacrimi de
ploi,
În celule adună și soare și vânt
Și îi strigă cu seva din lumi de apoi …
Ca săgețile trec printre valuri de lut,
Tulburând și nisipul, și piatra și varul.
Cuvioase chemări se prefac în sărut,
Mângâind amintiri ce vor trece hotarul.
Oseminte cu mir încă plâng, încă dor
Și trimit de prin ceruri răvașe în salbe,
Ce-ajung primăvară cu glas de cocori
Și plâng pe la tâmple cu florile dalbe.
Între cer și pământ, din adânc fremătând,
Tot cu brațe întinse spre sființii din
nori,
Mă întreb ce am fost, ce voi fi și ce sunt
Când mă strigă urmașii din vene în zori.
Un trecut cu prezent, care vrea viitor,
Îmi agită ființa prin ramuri vibrând,
Dacă eu n-am uitat și mă macin de dor,
Poate cei ce vor fi vor păstra legământ!
Ca tulpina ce leagă urmași de străbuni,
Ca un miez ce sfidează scadența î ntimp
Trec prin mine cărări, care duc înspre lumi
Ce n-au vârstă, nici moarte și nici anotimp…
Cât sunt ei, sunt și eu, rădăcină și
ram,
Căutând prin destin un râvnit Paradis…
Veșnicia e-atunci, când există un neam
Și când focul iubirii mereu e aprins!
„Din sămânță-am ieșit, tot sămânță voi
da”,
Glăsuiește în suflet esența de Pom…
„Din pământ modelat, în pământ voi pleca”,
Plânge inima mea din esența de OM…
Azi o
să îmbrac catrință
Azi o să îmbrac catrință și-o să pun pe
mine-o ie.
Cochetând cu anotimpul, voi sfida o
veșnicie...
Și din lada mea de zestre, plină ochi cu
dor în floare,
Lungi șiraguri de poeme voi trimite-n
lumea mare!
Și-oi porni pe o cărare, unde flori o să
răsară
Când voi trece așa mândră pe un drum
sfios de țară.
Și voi presăra prin câmpuri infinitul
din mărgele,
Să-ncolțească și să crească lan frumos
de gălbenele!
Nu mă mai întorc în urmă, decât să închid
o poartă,
Ca să îngrădesc pelinul și să-i pun pe veci
lăcată.
Voi cuprinde cerul, valea, cu o ploaie
din privire
Și voi îngâna apusul cu glas dulce de
psaltire...
Alte gânduri, alte drumuri desena-voi pe
o hartă,
Alte toamne, alte visuri vor veni să mă petreacă...
Până dorul va aprinde foc și patimi pe hârtie,
Eu o să îmbrac catrință și-o să pun pe
mine-o ie...
Copilăria
În rochiță de mătase cu buline colorate,
Alergam prin troscot verde, pe carările crăpate.
Si eram mai mult desculță, nu-mi păsa de
n-am sandale,
Când stârneam pe drumuri colbul și căței
din mahalale.
Cautam “colacul babei” pe sub gard și prin
ogradă
Și rupeam susanu-n două ca să-l
îndulcesc în grabă...
Da, smulgeam din toți copacii fructe verzi
si poame acre,
Le-adunam pe toate-n poală... erau mare
bunătate!
Scotoceam pe mal de râpă, căutam comori ascunse
Și crezându-mă o zână, ascundeam la sân broscuțe...
Nu scăpau de mângâiere nici pisică și nici
câine,
I-aduceam pe toți acasă și-i hrăneam pe-ascuns
cu pâine...
La bunica în grădină m-ascundeam prin păpușoi,
Rătăcindu-mă, adesea, nu găseam drumu-napoi.
Împleteam cosițe multe din mătăsuri de știuleți
Și-mi făceam păpuși frumoase, să mă laud
la baieți...
De copacul cel de șorcov îmi plăcea să mă
apropii,
Dar aveam un fel de frică, să nu dau de
“calul popii”...
Fructele erau gustoase, rămâneau mereu pe
dinți,
Mă uitam cu “ochi-n patru” să nu dau peste
omizi…
Și eram așa de mândră cu cireșe la
urechi,
Împleteam din flori coroane, fluturând
din sfoare vechi!
Și când mă ruga bunica, îmi părea ceva
normal,
Să alerg cu căldărușa… după balegă de
cal…
Mai furam capșuni mustoase câte-o data…
la vecini,
Că erau un pic mai coapte și mai bune la
străini…
Și când mama mânioasă mă striga cu-atâta
zor,
I-aduceam din scai buchete și credeam că-s
dalbe flori…
Doamne, buni erau vărzarii cei cu vișină
aleasă,
Ne-ntreceam la ploi de sâmburi cu amicii
după casă.
Aveam urme de plăcinte de la gură la
urechi,
Si purtam o pălărie dintr-o frunză de
curechi…
Dar în rest eram cuminte, ajungeam în vârf
de nuc,
Să cobor îmi era teamă, însă nu și să mă
urc…
Cu umbrela și cu perna mă găsea în vie
mama,
Când pitită pe sub tufe, îmi făceam căsuțe
vara…
Mă-ntreceam ades cu vântul când să șuier
mă-nvățam
Și din sâmburi de caise șuieracuri meșteream…
Îmi făceam tartine-alese din pâinică cu
zăhar,
Și-așteptam să vină cioara să-i aduc un
dinte-n dar…
Răscoleam prin poiețică, prin cuibare,
după ouă
Și-mi sărea în cap cocoșul cu
picioarele-amândouă!
Nu eram fricoasă fată, doar puțin, poate
oleacă…
Și-alergam în râu de lacrimi la bunica,
să mă scoată!
Am cântat și la chitară din vioara lui bunicu…
Și i-am pieptănat arcușul, să văd unde-i
scârțâitul?!
Spuneam numai adevărul cu ochi negri de
cărbuni
Și-ascundeam cu palma ceafa unde-i
“groapa cu minciuni”.
Număram pe boltă stele ce dorințele veghează,
Când amurgul cel de basme licuricii luminează.
Chiriecii erau sfetnici ce cântau sub
clar de lună
Și mă trimiteau acasă cu un marș de
noapte bună…
Și treceam ca eroina pragul casei părintești
Unde mama, supărată, îmi da pilde din
povești…
Și pe fonul de mustrare ca o muzica curată,
Eu făceam bulbuci din spumă în ligheanul
cel cu apă…
Azi, mi-aduc aminte gustul răsăritului
de vară
Și mărarul din plăcinte și pelinul cel
de țără…
A plecat copilăria… și zâmbind s-a dus departe
În rochiță de mătase cu buline colorate…
Scurtă biografie
De la minus infinit,
Într-un haos fără moarte,
Dintr-o dragoste uitată --
M-am născut…
Era clipa prea fugară,
Era frunza fără viață
Și acum rămas-au toate –
Un trecut…
Diana Sava
Daranuța: poetă,
jurnalistă, producătoare TV din Republica Moldova... și pur și simplu OM.
Volume publicate:
În doi cu umbra (2002)
Dor de țară (2017)
În templul
muzelor (2018)
101 poeme (2019)
101 poeme (2019)
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.