în casa aceasta cu multe oglinzi
se târau pașii noștri
și-un soare plăpând
ținând isonul unei cântări absurde.
se târau pașii noștri
și-un soare plăpând
ținând isonul unei cântări absurde.
în casa aceasta diminețile nu mai au
gust de pâine,
nu mai promit nimic, nici o poveste...
până și moartea se rătăcise
într-un azil neîncăpător,
când eram atât de singuri.
nu mai promit nimic, nici o poveste...
până și moartea se rătăcise
într-un azil neîncăpător,
când eram atât de singuri.
în casa aceasta oglinzile sunt fluide,
nu le poți refuz alumina,
se reinventează lacrimă de copil,
nu le poți refuz alumina,
se reinventează lacrimă de copil,
și nici cerul nu se sfârșește
cu îngeri căzuți!
cu îngeri căzuți!
din
cântul trist
m-am trezit descumpănit
căutând ceva între cer și pământ,
e târziu cerul,
pământul mai rar,
doar ochii din spatele celor fără de vise.
căutând ceva între cer și pământ,
e târziu cerul,
pământul mai rar,
doar ochii din spatele celor fără de vise.
dincolo de ploaie, un fir de păr
alb,
o sălbăticie cu ierburi în vânt
și viața ca o iederă
pe o scară de fum
alb,
o sălbăticie cu ierburi în vânt
și viața ca o iederă
pe o scară de fum
chipul tău
e felul meu de-a plânge
dincolo de penumbră
către puțin.
e felul meu de-a plânge
dincolo de penumbră
către puțin.
se aude pianul
ca un trup viu,
apoi se așază.
ca un trup viu,
apoi se așază.
anotimp
al Apocalipsei, femeie
dedicat poetului Ciprian Chirvasiu
eram un om viu la marginea femeii îndrăgostite,
la praznicul trupului
îmbătat de lenjeriile rostogolite prin vinile
mele
de străzile cu mirosul depărtării ucise,
și nu mai era timp de plecare nici răgaz
de așezare.
ne naștem cu tălpile-obosite
în nopțile când păsările zboară cu
ciocul deschis
prin aerul dintre mâinile noastre.
câine
bătrân alergând
când adevărul este aruncat peste ultimul
cuvânt,
ne-ascundem în glasul umbrei.
mintea mi-e grădina înflorită
a celor ce mă locuiesc astăzi,
în palmele mele
unde uneori cuibăresc domnișoare
cu pantofi albi…
bătrânii nu vorbesc decât cu singurul ochi
închis
iar când adorm, adorm prea-ndelungat
și mor ca vulturii bolnavi de mers.
tu nu poți să mă naști din propria-mi
carne
când profeții mi se plimbă prin sânge,
deci ne-adumbrim cu umilința zeilor
și ne vom curăța precum mările de
valuri,
vom muri când Dumnezeu își va fi irosit gesturile,
iar morții se vor scălda în apa ce le-o
vărsăm,
spre mântuirea noastră.
Eugen Pohonțu:
S-a născut în nordul Bucovinei, la Rădăuți în
județul Suceava, în 15 martie 1955. Este absolvent al Facultății de fizică din
cadrul Universității “Al. I. Cuza” din Iași. Eugen Pohonțu este PhD în Fizică și Cercetător
științific (specialist IT) în București.
Membru activ al cenaclului ”Junimea” din Iași, din
studenție, Eugen Pohonțu a debutat cu un poem publicat în revista ”Convorbiri
Literare” în anul 1978. Și-a întrerupt preocupările scriitoricești literare
timp de 20 ani, după moartea poetului Nichita Stănescu în 1983, până la finele
anului 2003. Începând din 2006 publică grupaje de poezii pe site-ul ”Agonia”,
cu intermitențe și sincope, precum și pe alte site-uri literare. Poeziile sale
au fost publicate în antologii literare colective, destul de multe la număr,
precum și în numeroase reviste literare.
Volume publicate:
Simboluri
deturnate (primul volum de autor, editura Rovimed,
2014)
Karumi - Fragmentarium (poezie minimalistă de influență/manieră japoneză, Haiku,
Senryu, Tanka și Renga, editura Art Creativ, 2016)
în sensul
copilului (editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017)
Pagina Facebook: Eugen Pohonțu
Copyright © 2018 Eugen Pohonțu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.