MARIA MEROPE - POEMELE IUBIRII

Electrum magicum

Mii de mirese robit-au

Inflorescenţele de soc

Le tremură în vântul palid

Gingaşele podoabe –

Dulci presimţiri în subţirel mijloc.

Surori aromitoare

Înmănunchiate

Mii boabe de-alint

Vii adieri

În dalbă candoare

Trecută prin soare.

Surâsul tău fermecător

Le-a cules, împletit

În cunună de mai -

Legământ dăruit.

Dar, tineri amândoi

Neştiutori

Şi mult prea orgolioşi

Curând, aşa curând

Am fost prinşi

Urzelii ce ne-a despărţit.

Strălucit-am sub nimbul iubirii

Din mii boabe de-alint

Dar ca-n vechiul Corint

Cuprinsă-am fost de nenoroc

Ţi-am fost să-ţi fiu mireasă

Mireasă de soc.

Corabia de vânt

Ţi-am dat un vin

Tinere lup de mare

Ce dragoste-i va semăna acum?

Vântul ne-aduce sub pânze uşoare

Un cântec venind dinspre pământ:

„Michelle, ma belle

Sont les mots qui vont

Très bien ensemble,

Très bien ensemble,

I love you, I love you, I love you...”

Dansăm. Velierul pluteşte pe mare

Totul în jur e prins într-o vrajă

Strânge-mă tare în braţe, tare

Căci şi aerul dintre noi e vrăjit

Şi altfel, se-aprinde şi curentează.

Ochii ne spun aceleaşi cuvinte

Ne seamănă vorbele

Prin norii de seară

Până spre zi

Până  spre nisipurile fierbinţi

Furând trupuri de ploi

Încă mai avem sare pe noi

Şi gust de alge-n sărut

Dar te-ndepărtează încet

Poverile puse pe umerii tăi

Şi pleci să le rezolvi, tăcut.

Spui că te vei întoarce curând

Strânge-mă tare în braţe, tare

Presimt că vei reveni

Târziu, în ziua cu soare

Când, cerşetorii mării

Barca ne vor cere

Şi le vom da-o...

Corabia noastră de vânt.

Şi nu va mai fi

Între noi nu va mai fi 

Decât vechiul cânt.

Ceremonie pe ape

Ah, taci, iubirea să se-ntoarcă lin

Ca martie în cuiburile ninse

Singurătatea-n palme-mi sting

Şi palmele de dor aprinse

Vor pune malurilor căpătâi

Un caloian de lut şi rugăminţi.

Ploi multe cădea-vor

În ochii noştri cuminţi

Pâna când

De pe sub grele pleoape

Masca râului

Ne va întoarce

Şi supune

La poarta de ape.

Flăcările gemene

Se recunosc dintr-un foc.

Ce întâlnire cu scântei!

Un magnet uriaş îi atrage, îi cheamă

îi duce în acelaşi loc.

El ştie tot, văzând prin ochii ei

ea suie-n jurul lui - liană

de-naltă duioşie şi noroc.

Se strâng cu lungi mistice braţe

și curg, plutesc

se adâncesc, întăinuiesc

cuvintele devin tăcere

căci ei pe suflete-şi citesc.

Au mai dansat cândva împreună

într-un interstelar ieri

câmpiile de crini de pe lună

i-au învăţat să fie, simplu

fără frică, griji sau dureri.

Îndeplinesc o misiune astrală

au un destin de refăcut

trăind iubirea pur spirituală

şi nu cea omenească, de lut.

Cu dar de bucurie-n sufletele lor

greu încercate şi-adesea pierdute

se vor vindeca-n dulci game minor

prin sfânta pace-a minţilor tăcute.

Vor arde karmic amândoi, un timp

curaţi, înţelepţiţi, sortiţi

fără inele, jurăminte sau nimb

în ceruri ei fiind deja nuntiţi.

Iar când eonii lung sună-al lor corn

în inime sacre-ngemănaţi se întorn

nemuresc în două mici licăritoare sfere

şi pornesc pe-un vechi culoar egiptean

unde se cere: el spre Orion şi ea spre Aldebaran.

Proustiană

Totul a pornit

De la aroma de castană...

Iar mă străbate parfumul rotund 

În lucitoare limite maron

Desfăşurându-mi viaţa blând:

În dimineţile cu soare

Cocoşii sparg ora-n ecouri

Muşcate mari, roşii, senzuale

Intră-n ferestrele tablouri.

Seara, pisicile mănâncă fluturi

De floarea-i nevăzută, iarba

Cu palma gândului

Tu vrei s-o scuturi

Un spaţiu dens, frumos, închis

În cerc de iubire

Al timpului trecut parfum

A veşnicelor vremi din noi clipire.

Şi limitele când se pierd

Valurile pe rând desfăcând

Te schimbi chiar fără să ştii

Devii lumânare curând

Lumânări-flori, albe şi

Vii candelabre-n castani

O primăvară-ntreagă arzând –

Oglindă unui vis prin ani.

Volbură

Iubirea-i un fel de furtună
De auroră boreală, splendidă
Nebună; vine spre tine
Când nici nu te-aştepţi
Nu te-ntreabă, când vrea ea vine
Doar te loveşte, te orbeşte
Te răsuceşte-n bucurie
Când verde-violet, când argintie
Te-mbracă, te nelinişteşte, te vrăjeşte.
Te-a-nvăluit frumos
Şi, nu i te poţi împotrivi
În vortexu-i deja eşti prins
Captiv, îndrăgostit, aprins.

Apoi el îi spune iubitei:
„Vezi floarea-aceea mică
Rochiţa-rândunicii?
Tu semeni cu ea.”
Şi fata întreabă: Cum aşa?
- Priveşte-o mai de-aproape
Cupa ei delicată, imaculată
Pare s-adune gingăşia toată
Petalele ei, parcă ţi-ar spune
De cinci fee venite din soare
Aduse de gnomi prin răcoare
De rouă. Şi-adumbrite-n mirare.
Uite, e ca o pâlnie de gramofon
Prin care ies tonuri şi şoapte
În parfumu-i suav, prin arii
De Bach să te poarte.

Doamne, câtă frumuseţe stă ascunsă
Pe-ntregul pământ!
E de-ajuns să te-apleci, să observi
Să-nţelegi, să iubeşti
Ce sfânt eşti când te-ndrăgosteşti!
E aşa de înalt, de cult şi rafinat
Îşi spune fata.
Îl admir mult şi-l preţuiesc; dar...
Şi se roagă tăcut, cu ardoare:
„Cerule, coboară şi peste mine
Aurorele cele nebune, boreale
Tare mult aş vrea să-l iubesc!
Iar de nu s-o putea nicidecum
Te rog, Doamne,
Fă doar simplă amintire să-i rămân
O mică volbură prin gânduri
Să-i înfloresc şi-apoi să-apun!”.

Destin

Parfum de toamnă-n crizanteme...

Şi-atâta linişte

De simt cum soarta-n palme

Mi se-aşterne.

Mă-nvăluie-ncet

Frunze roşii, rotunde

Ştiu că eşti pretutindeni

Unde-s praguri înalte

Dar oare unde?

Şi parcă-aştept

Nehotărâtă -

Linia nouă din palmă

Să mă cheme

În juru-ţi să mă risipesc

Şi să stărui

Ca fumul de toamnă.

Ori cel de crizanteme?

Poarta de piatră

                      Lui Brâncuşi

La vechea ramă de toamnă,

Numire de dragoste

Vinul pământului

Te va-ntoarce-n chipul nostru blând

Şi numele prelins va fi şi gol

Lângă poarta de piatră

Arzând.

O, ne părăseşte firul de lume

Înşerpuit adânc în jurul nostru

Şi cu uimire intra-vom

În pacea unei frunze rotunde

Înfrânţi prin tine,

Numire de dragoste.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Maria Merope

Citește și: Maria Merope - Tainele mov

Copyright © 2018 Maria Merope (Maria Drăgan)

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.