Orașul
N'am mai văzut soarele orașului
Decât prin ferestrele podurilor,
Între acoperișuri înalte
Și norii roz din vârfurile copacilor,
Svelți și plini de frunziș.
Sunt prea înalte casele
Ca să ne pară frumoase
Altfel decât în amintire.
Pe lângă grilele lor vânjoase
Pe lângă zidurile lor pietroase
Ne purtam pașii cu îndârjire.
Viața noastră ca o hidră striga
(Cu toate gâturile afară),
Păsările în colivii se certau,
Noi rămâneam pe dinafară
Și, pe deasupra, fără să pară,
Totul trecea ca o luntre ușoară.
Priveliștea
Trăim în moarte ca'ntr'o zi noroasă,
În care peste o sută de ani
Vom fi văzuți cu servieta pe stradă
Călcând pe frunze cu miros de bani.
Ca într'un nor, călcând pe frunze ude,
Vom fi albastre spectre peste ani.
Ei, răsfoind cărți groase despre noi,
Vor ști în ce fel pus-am pălăria
Și cum umblam, clădind vremelnicia,
Să smulgem visuri de-împărțit la doi.
Am incercat o dulce rătăcire
În viața'n care doar am așteptat;
Ca versul nostru să le dea de știre
Că i-am iubit, că ne-am înfiorat
De visul lor, în care n'am intrat.
Și viersul nostru scris în cartea lor,
De-o fi coclit și de o fi nemernic,
Să știe că ne-a fost tot plin de dor
Ca și atunci când ar fi fost puternic
Și că ne-a fost la fel dogoritor.
Și iată, morții cad umbrind câmpia
Și iată, între ei venim și noi;
Ni-e frică să intrăm în azuria
Priveliște în care toți sunt goi.
Dragoste
lângă Pom de Crăciun
Lângă pom cu vedenii din păduri,
Înger drept cu spada, stâlp de argint
curat.
Curgea linia ta, ca un fir ce arde,
Printre degete de brad înfășurând trup
de flori.
Printre lumini aureola și alți sori.
Revăd, revăd, zâmbetul de altădată,
Zâmbetul tău de la Crăciun.
O! Așa, praf de aur în soare...
Cu brad, nematerializat, înger bun,
Cu aripi, cu trup ca neaua...
De supranaturalul lor se mirau.
Printre lumini aureola
Și ochii tăi triști, așa cum erau.
Revelație
Ochii, cercuri căzute pe ape,
Lumini în care imaginea-încape:
Tu – de departe, aburoasă făptură,
Cu ochii ascunși, cu glas șters pe gură,
Apari fără pas,
Pe cerul deschis,
Stea cu țepi moi, de vis.
Lângă nenoroc,
Lângă umbră și foc, vii,
Din apele albe te desprinzi,
Sclipiri aprinzi
În vechile oglinzi,
Cercul cel alb, de argint, întuneci,
Când țeși pânză de duh, te aduni și aluneci,
Faci să se-înalțe în creste de val
Sângele pal…
Dar se închide concentric
Cerul sferic,
În maree adună visul excentric,
Soarbe, duhul cel mort, în valuri de negru…
Și iar trec, mecanizat, în cercul cel negru.
Amintire
Privește norii aceștia vineți
Cum ne cad pe suflet, cum ne cântă în
inimi.
Și soarele aburit cum lucește
Ca un talger vechi, ca un ochi...
Viața a fost înnegurată și mergem
Spre orașul pierdut ca o insulă, ca un
nor,
Spre orașul pierdut care se scufundă
În trecut ca o insulă, odihnitor.
Lucea tinerețea în el tot într’o o toamnă
Cu soare aburit,
În greul miros de sfeclă de la fabrica
de zahăr.
Fumul ei se lăsa peste nuielile
sălciilor din baltă,
Printre care trec bărcile, neauzit.
Mergem spre orașul pierdut ca o insulă,
ca un nor,
Dealurile se văd din tren tot mai rare,
Cum mărginesc cerul fumuriu.
Seara își lasă largile valuri
Îngândurate, cozi de comete
Malacovul albastru se destramă devreme,
Mătasea bălților se sfâșie,
Trenul le taie pe îndelete.
 |
| Emil și Hortance Gulian |
Emil Gulian (n. 15
mai 1907, Giurgiu - d. decembrie 1942): A absolvit liceul “Ion Maiorescu” din Giurgiu și cursurile Facultății de Drept din București. Deși
a obținut și licența în filosofie în anul 1933, Emil Gulian a optat pentru
cariera de avocat. Cu toate acestea nu a renunțat la literatură. Emil Gulian a frecventat Cenaclul Sburatorul și s-a
alăturat grupării conduse de Camil Petrescu. A publicat poezii, traduceri și
articole de critică și teorie literară în presa culturală din perioada
interbelică: Revista Fundațiilor Regale, România literară, Cuvântul,
Convorbiri literare, Viața românească, Universul literar, Ulise, Floarea
de foc etc. Marele critic literar român George Călinescu l-a
inclus pe Emil Gulian în volumul său de istorie literară românească (Istoria
literaturii române de la origini până în prezent) caracterizându-l ca “poet
ce reprezintă poezia ermetică”. Emil Gulian a fost (împreună cu soția sa
Hortanse Gulian) primul traducător al a poeziilor lui Edgar Allan
Poe în limba română (1938). A tradus de asemenea din creațiile scriitorilor
Jean Racine, Maurice Maeterlink, Guillaume Apollinaire, Valéry Larbaud, Georges
Duhamel, Jules Supervielle. Emil Gulian a publicat singurul său volum de
versuri Duh de basm în anul 1934 (la Institutul de Arte
Grafice “Luceafărul”, volum ilustrat de graficianul Mac Constantinescu). Pentru
acest volum, Emil Gulian a fost distins de Societatea Scriitorilor Români cu
Premiul pentru debut editorial.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Emil Gulian a
fost corespondent de război, fiind trimis în linia întâi. A fost luat
prizonier și a murit în pe drumurile înzăpezite pe care era dus către Siberia (în decembrie 1942, la 35 de ani).