NICULINA LAZA - ÎMBLÂNZIREA SPINILOR ALBAȘTRI

Niculina Laza - Îmblânzirea spinilor albaștri (Editura Neuma, 2026): Cartea albastră este cartea în care versurile se formează nu din litere, ci din trăiri, din zboruri repetate, stârnite de o partitură invizibilă, paradisiacă. Cuvintele sunt calea-rugă prin care poeta își înalță nostalgia îndurerată către cer („Ea își poartă dorul/ prin uși de sticlă/ câteva litere ard/ pe cerul nopții/ într-o horă fără de sfârșit” – Anestezie). Clipa de față doare, înțeapă ca un spin în „coasta dimineții”. Un spin albastru, totuși, mustind a speranță, a potențialitate (în a fi „îmblânzit”), a resemnare ce vine odată cu gândul neuitării celor dragi, cu poemul-rugăciune pentru sufletele trecute în eternitatea „liniștii coapte”. Căci, așa cum spune poeta în final, „spinii nu se smulg,/ se îndulcesc în cuvânt/ până când culoarea lor devine/ una cu cerul” (Șlefuitorul). Îmblânzirea spinilor albaștri este o prelungă meditație asupra trecerii prin viață, prin „vămile anotimpurilor”, asupra efemerității timpului asumat de omenire, asupra legăturilor de sânge – o memorie care nu se șterge niciodată. (extras din postfața volumului – “Ceasul de foc al poeziei albastre” -  semnată de poeta Iulia-Anamaria Ghidiu)

Haina

Locuiesc într-o haină
incomodă
lipită de piele,
una ce mă strânge
și mă clătină
în toate părțile.
Ce durere a  lucrurilor
în care mai pâlpâie
amintirea unei  toamne
și privirea piezișă
cu mirare...

Cântarea cerbilor 

În adânc se preling
nesfârșite poveri
și ploi cusute-n firul ierbii.  
Doamne ține ochii tăi din cer
să-mi curgă clipele-n cuvânt
și-n zbor s-adape cerbii.

Autoportret

Sunt piatra și apa 
și lutul flămând
sămânța-ncolțită 
pe muchie de gând.

Sunt vântul 
ce-și strânge copiii cocori
și macii aprinși
peste cioburi în zbor.
 

Dor sângeriu

De atâta dor
palmele atinseseră cerul,
pietrele amuțiseră,
copacii foșneau prin iarba udă.

În noaptea aceea 
nesfârșite tăceri
în neînvinse strune
zvâcneau 
în colivie.

Cerneala

Treptat
mâinile s-au acoperit
cu praf de soare
stiloul s-a uscat
pe tâmpla cerului nins.
Cum au putut să curgă
atât de repede
zăpezile vremii?
Doamne, 
dă-mi cerneală de lacrimi
să mai scriu,
să mai fiu...

Poetul 

El nu are casă,
nici trup,
e însăși pleoapa blândă
a unui  poem cu o față întoarsă
spre lună.
Cealaltă față privind
în noaptea fără de sfârșit
a unui vis,
o flacără vie,
ce nu apune niciodată în cuvânt,
spre veșnicie.


Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Niculina Laza

Copyright © 2026 Mircea Radu Zăgrean
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.