MILENA ALEXANDRA OANCEA

 

Sunt Milena. Și scriu. Uneori, alteori nu. Uneori simt că scrisul ajută, alteori scrisul ajută și mai mult. Doar că nu întotdeauna găsesc puterea de a scrie. Scrisul este binecuvântare, binecuvântare pentru zilele reci, triste și greoaie. Ce am scris acum este pentru bunica, pentru un destin greu pe care n-am apucat niciodată să-l cunosc în profunzime. (Sper că ești mândră de mine).

 

22 mai

Mai dă-mi o zi, o nenorocită de zi
Să repar tot peste ce-am lăsat timpul să treacă
Să te iau în brațe și să-ți spun că te iubesc
Mi-am dorit mult să te am, să te cunosc
Iar când, în sfârșit, sfioasă am făcut-o,
Ai plecat și m-ai lăsat aici
În sufletul meu simțeam că doar tu mă înțelegi
Știam că durerea sufletului meu nu îți e străină, că te-a durut pe tine cum mă doare pe mine, viața, anii, lunile, momentul.
Și mă gândeam să te duc la mare, că vei avea un costum gri și o beretă pusă în cap într-o parte
Îmi imaginam că îmi vei cunoaște copiii și te vei bucura când voi absolvi
Căci mult te-ai entuziasmat când ai aflat că vreau să vindec inimi zdrobite
Mi-ai zis să fiu bună și să nu judec
Cunoșteai prea bine ce înseamnă suferința
Ai trăit o viață întreagă cu ea
Iar când ai plecat, tot în suferință te-ai dus
Ai plâns de durere și ai țipat după îndurare
Acum ai primit-o.
Greu. Concis. Cutremurător.
Mi-ai zis să nu-mi pară rău, că tu ai iubit viața
Dar oare ea te-a iubit pe tine?
Mai stai, te rog, până aduc un strugure și un ceai
Doar atât te rog, mai stai până se fierbe apa
Promit să fiu bună cu tine și să-ți zic tot ce mă chinui de ani de zile.
Ai râde acum de mine, mi-ai spune să nu fiu tristă
Dar eu nu pot trece peste, când eu mă cutremur și toată lumea zâmbește.

27 mai

Prima rochie neagră mi-am cumpărat-o într-o zi de mai
Erau cireșele pârguite și mult ți-ar mai fi plăcut după tot ce îndurai
N-ai mai așteptat să mănânci cireșe
N-ai mai așteptat nici să fac 20 de ani
M-ai strigat pe nume și mi-ai zâmbit calmă, speriată, îndurerată
Nu ți-am zis că te iubesc
Am așteptat apoi inevitabilul
                    …fără ca înapoi să-ți zâmbesc
Fiecare clipă în care te vegheam
mă ducea mai aproape de o realitate cruntă
Îmi distrugea orice crez și speranță măruntă
Te-ai dus dimineață pe la 5 și ai luat o parte din noi cu tine
De atunci simt că îmi lipsește ceva, e o durere fantomă ce ține a mă clătina
Am căutat apoi ceva, orice, fizic care să-mi aducă aminte
Să te simt mereu lângă mine
Uneori dorm cu icoana ce ai ținut-o pe piept în brațe
Alteori mă agăț de această durere
ca un păianjen de o pânză țesută de sine
Mi-e teamă că dacă se va termina, te voi uita.
N-am realizat până acum că mi-ai dat ceva fizic chiar aici
O am pe mama, o parte din tine. Văd tinerețea și toată bucuria ta în ochii ei și, Doamne, ce ochi frumoși are.
Văd chipul tău încercat de viață în mătușa-mea și, Doamne, ce frumoasă e.
Aud fiecare cuvânt de-al tău în vorbele unchiului meu, și, Doamne, ce glas frumos are.
Tu ești aici cu mine, mereu, prin ei. Prin tot ce mi-ai oferit. O mulțime de oameni buni de iubit.


— A ta nepoată desenată din creion.

 

Citește mai multe poezii aici: Milena Alexandra Oancea
 

Copyright © 2024 Milena Alexandra Oancea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului