Carmen Secere – Blank (Editura Neuma, Cluj Napoca, 2024): Cartea constă într-o poemă, una singură, ce-aduce a insolită tablă de materii care anunță permanent un á venir ce nu survine, - de unde și predominanța albului nival, al Alpilor, în acest caz, ninsoarea caldă ca o blană, blank-ul de toate felurile, tipografic sau serafic, hulubii Sfântului Duh, ș. cl. Albul acesta, magic (ca al Muntelui lui Thomas Mann), e epicentrul cărții, pe cît cred, în jurul căruia se țese un nu prea lung roman autobiografic, fără epic, "de notație" și bătînd în elegiac. Una din obsesiile poetei fiind baletul și, în subsidiar, acrobaticele piruete, Carmen Secere va fi deprins de la acestea tehnica mișcării ca rămînere pe loc (pe vârfuri, pe călcîie), a tirbușonului care străpunge, dar nu doare, sau a disgrației când pierzi totul, nu și grația... O scriere evanescentă, de-o frumusețe calmă și caldă ca a subzăpezii. (notă pe coperta a IV-a a volumului, semnată de Șerban Foarță)
Vitrina cu păpuși
E târziu. Și frigul de dinaintea lumii.
Vocile se izbesc de geamuri.
Strâng pumnii ca un protest alb împotriva zilelor care vin.
Afară ianuarie zdrențuiește. Deschid ochii.
Plâng.
*
Magazinul de jucării este aproape.
Între
mama
și
tata
stau
eu.
Lumea e mare.
Mă furișez în vitrina cu păpuși.
Ai mei mă caută.
Sunt dintotdeauna aici.
Lidia, Ioana, Alis, Marta. Așez păpușile în ordine inversă. Le îmbrățișez.
Semănăm.
Tata mă ia în brațe.
- Am găsit-o! E dintotdeauna aici.
Miroase a plastic.
Tata.
*
În dormitorul cu draperii groase, nu intră lumina.
Îmi place să mă-nvârt în cămășile de noapte ale mamei și să mă înalț pe pantofii ei lăcuiți.
Fac o piruetă. Încrucișez picioarele.
Cad.
Tata intră pe cealaltă ușă. Te doare? Ridică-te!
Întinde mâna. Mâna lui cu o mie de degete, mâna lui, făcându-mă zbor.
Cred că sunt balerină.
*
Mama culege iarbă. Avem păsări de crescut.
Păsări phoenix. Păsări kiwi. Păsări de hârtie.
Șoseaua coboară mașini colorate.
Roșu. Verde. Albastru. Pădurea.
Orizontul, luminile, Dacia 1300.
Câte lebede s-au pierdut? Poate că lacul este mereu de cealaltă parte.
Roțile scârțâie. La fel și țipătul mamei.
Nu mă întorc.
Din această secvență tata lipsește.
Miroase peste tot a trifoi.
*
Să-ți păstrezi echilibrul este cea mai grea treabă, îmi spune tata, învățându-mă să număr.
Mă opresc la 5. Am pumnul strâns ca-n prima zi.
Un fluture mi se așază pe genunchi. O clipă, apoi zboară.
N-am pus niciodată geam la insectar.
1, 2, 3, 4, 5.
Tata îmi repară leagănul.
Leagănul meu mă aruncă în Paradis.
Este secretul pe care tata mi l-a spus.
...
…
E vacanță și e iarnă. Iernile sunt pentru lupi.
Tata aprinde focul. Mama pune gaz în lampă. Amândoi îmi par mai mici.
Citesc "Anna Karenina" prima oară.
Tata ascultă Europa Liberă.
Mă străbate un tren.
Sunt o cale ferată.
*
Ninge. Atârn globuri și bomboane în brad.
Mi-ar fi plăcut să aleg pianul. Zăpada e potrivită pentru pian.
Tata îmi spune că suntem liberi. Mama frământă aluatul.
Așez păpușile în ordine crescătoare.
Și ele sunt libere.
Pacea miroase a cozonac.
…
Dominiq are pijama cu dungi și diabet
La azil nimeni nu doarme.
Bolnavii sunt legați cu furtunuri la aparate luminoase. Adevărate galaxii.
Lumina pâlpâie într-un scaun rulant.
Încălzesc perfuzii.
Am învățat cum se spune "dor" în italiană.
*
Turele sunt lungi.
Calc halate. Aburul îmi amintește de tristețea mamei.
Dodi vrea jocuri video și un tricou cu Totti. E nevoie de puțin pentru a fi fericit.
Din garsoniera mea văd Alpii.
*
Dominiq are pijama cu dungi și diabet.
Îmi dă mereu un euro să-i cumpăr înghețată.
I-a murit până și câinele pe care l-a crescut.
Ne plimbăm amândoi prin singurătate.
Eu în papuci.
El în scaun cu rotile.
…
Elim
…
Alerg de nebună pe treptele orașului. Lumea s-a sfârșit și caut un refugiu de parc-ar trebui să fie un vis prin apropiere.
Mi-e somn sau poate n-am curaj.
Fericirea este o idee care ține până la fereastră.
Îmi acopăr urechile. Aud un pian dezacordat.
"Clair de lune"?
Aș vrea să-ntorc zăpezile din drum.
*
Am inima goală.
*
Ninge. Marco și Khala se țin de mână.
Eu privesc vitrina cu păpuși.
Poate că lacul e mereu de cealaltă parte.
*
Khala și Marco au plecat la Milano.
Sunt singură de Crăciun.
Magazinul de muzică s-a închis. Mi-ar fi plăcut să cânt la pian.
"Clair de lune"?
Ating un perete.
Mâinile mele sunt două stânci.
*
Citesc scrisoarea de la Elim.
*
… în lipsa ta am început să mă cațăr
blocul de gheață un zgârie-nori
uriaș alb pur
ca o moarte tacită
s-a desprins de curând din banchiză
plutește încet așteptându-și titanicul
deasupra hăului răstignesc ghețarul în corzi
cuiele de gheață zgârie pielița lui transparentă
un labirint vertical un fir de păr lung deșirat pe oglinda imensă de apă
zile în șir am stat agățat în coarda de siguranță
și nu mai știu dacă mi-a fost frig foame sau am visat o fântână
privirea ta
o prăbușire un zbor absolut din neant în neant
o izbitură în coaste
palmele tale
același blues
muzica e interzisă aici
am dat clapele albe pe o sticlă de vodcă și o bucată de carne mucegăită
pe care o împart cu lupii
doar în ochii lor văd sticlirea flămândă a orașului
care desparte piepturile noastre de restul lumii
mi se face frică
ghețarii se topesc
îți aud inima
*
Iernile sunt pentru lupi.
...
Blank
…
Seara mă plimb prin port.
Urmăresc plasele pescarilor.
Câte lebede s-au pierdut?
Poate că lacul este mereu de cealaltă parte.
Cândva îmi plăcea să mă întorc.
Așa îmi amintesc.
*
Întâlnirile cu Eric sunt picante.
Îmi vorbește despre întreg,
A înconjurat tot pământul cu motocicleta.
Uneori ridică mâinile.
"Totul nu e că te pierzi, ci că nu te mai regăsești", îmi citește din Proust.
*
În vacanță nimeni nu doarme.
Îl aștept pe Eric. Facem turul insulei pe motocicletă.
Cântăm și vorbim despre libertate.
Când cobor mă descalț, să simt pământul.
Fac o piruetă. Eric râde:
- Parc-ai fi balerină!
*
Plouă. Îmi place ploaia. Confundă lucrurile.
Citesc Anna Karenina în italiană.
Pescărușul a venit pe balcon.
Ar trebui să-i dau un nume.
*
Blank.
…
Coma
…
Mâinile nu sunt ale mele. Eu aparțin mâinilor. Mâini de apă, de foc, de piatră, de pământ. Mâini de balerină.
Mereu am imitat zborul, tăind inegal marginile aerului, atât de puțin la înălțime.
Mereu am împachetat comprese, prea calde pentru vindecare, prea reci pentru somn.
1.2.3.4.5. Nu mai am degete.
Numărătoarea e inversă și începe de la 5 ca orice singurătate închisă între patru pereți.
Mă ciupesc. Durerea e un semn că sunt vie. Caut o liniște în care să m-așez.
Aș putea să dau foc lumii și să număr de la șapte.
Balerina ridică mâinile.
…
Turnul
…
Îmi golesc mintea. Inventez un zbor.
Cândva mă ridicam pe vârfuri și mă priveam în oglinzi.
Fierul geme. Cerul e prea greu.
Aud viori, apoi un pian. Urc.
Viața e un dans. La bară.
*
Durerea e vie. Rotunjesc colțuri.
Îmi imaginez un triunghi cu vârful în jos.
Mâinile mele sunt două ancore.
Pe umărul stâng atârnă un fir de păr.
*
Simt vântul și păsările.
Mi-e frică să privesc înapoi.
Lumina mă arde ca o promisiune incompletă.
Nu mai pot să mă întorc.
Sfârșit
Deschid ochii.
Nu e nimeni aici și niciun semn care să m-anunțe dacă plouă, dacă păsările zboară, dacă stelele mai cad sau dacă e prea târziu. Sunt singura pată care amintește că totul e alb și albul înseamnă adevăr.
Vreau să ies afară.
În fond, cine m-ar putea vedea dacă fug?
Timpul nu are ochi, până și frica e oarbă.
Deschid ușa. Aud un zgomot, apoi alt zgomot.
Ceva bubuie, altceva înflorește.
E inima. E inima.
În urmă ușa se închide.
Blank.
Volumul pe libris.ro: Carmen Secere – Blank
Citește mai multe versuri și profilul scriitoarei aici: Carmen Secere
Citește aici poezii din volumele: aproape fericiți și viața pe gheață /carmen contra carmen
Copyright © 2024 Carmen Secere
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.