NOEMINA CÂMPEAN - SUPREMA CĂUTARE

 

 

***

ceea ce vorbesc e autobiografie exagerată, acuzatoare în unele părți
prin legea ei intrinsecă
surprize felurite, adesea culinare, mi-au plăcut întotdeauna icrele cu ceapă
subiectul morții, cu rădăcini în ceremoniile de înmormântare
la care te preumblai în copilărie
ritualul de obligație propriu străbunicii, marca ei irezistibilă
eu particip la înmormântarea ta, tu la a mea
apoi mai vedem, la cât mai multe, un arsenal inegalabil și
o activitate ireproșabilă, inventar al coroanelor de brad
stoarse de viață, un suc destul de util pentru răceală
al florilor de plastic decupate grosolan
prin toate eurile încerc să articulez curajul prostului
cinic, cum să scap de anumite stări paralizante
dacă apa sau aerul ar fi pe sfârșite, să pot reparticipa la înmormântări
reface traseul batistelor albe, al cuvintelor asociate liber
și în mod descătușat
și să le pot supraviețui
poezia de azi, poezia de mâine
suprema căutare a coloanei infinitului și a verbului care denigrează
poezia nu poate exista fără verb, verbul punerii în mormânt
fără verb: poemul ca un mecanism regresiv al descrierilor contingente

***

vânez frumusețea cu undița, cu paiul, cu fiecare mușcătură de barbarism metalizat
cu o suplețe stângace, cu o eternitate în urmă
cei doi oameni care caută printre frunze suzeta copilului
găsesc o lăcustă fără picioare
și mă întreb, în locul lor, cât poate trăi așa
suntem singuri pe plajă, tu intri în apă
iar deasupra capului meu e o cascadă de păsări
păsări în v în culori albastre și verzi, liniștitoare în preajma somnului
tu sari în apă și nu îți convine mâlul de la fundul ei care îți rămâne în pantofii de plastic
te speli pe picioare în aceeași apă lină cu care te-ai spălat pe față
îți dai seama că hainele de pe tine sunt ude și
că nu ai altele de schimb
îmi las amprentele pe pietre și trăiesc în luxul de a nu putea uita nimic

***

când moare un copil ne gândim adesea cum ar fi sunat vocea lui dacă ar fi ajuns să vorbească
și să grăiască povești fantastice, nerealizate, despre mama sa brunetă
sentimental, șantier mental
matern
mă plimb pe malul apei, vaporul se îndepărtează umflându-și aripile
cu un zgomot visător, sustras apatiei
îți vorbesc, printre scuterele îndrăznețe ale tinerilor, despre pictorul din secolul trecut care s-a sinucis și îmi aprobi opiniile, e multă lume cu căciulă pe cap în seara aceasta în metrou
și adaugi înfocat că pictura nu e suficient de satisfăcătoare pentru a menține un om în brațele vieții
te întrerup căci îmi dau seama că moartea a fost din nou prezentă în subiectele zilei noastre,
pe mai multe planuri și anotimpuri
între noi, dintre noi
pe urma vaporului acordurilor și dezacordurilor noastre

Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: Noemina Câmpean

Copyright © 2024 Noemina Câmpean
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.