Deceniu naufragiat
Mă cheamă strigătul acesta al nopții,
Percutant, ca un orologiu / ancorat pe turnul de fildeș…
Joc triumfal, ultima tragere a femeii soldat.
Dar prăbușirea va urma, cum nu se va scrie zilnic.
Nu, scrie fericirea, nu ea, fata cu părul de stele,
cu praful lor etern care o face vizibilă /
fata care mi s-a lipit de suflet, cum suferința crescândă
ca un aluat copt, frământat cu grijă.
Iar un deceniu naufragiat în inima de / femeie –
soldat cu armele înscrise între riduri și
rânduri.
Ne vom vorbi fără
să ne cunoaștem. Vom orbi
pentru binele nostru. Îți spun,
orice boală trebuie să își aibă vindecare.
Orice om, pentru om, înțelegere.
Cât aer, cât soare și cerul
Iubirea de oameni ne-aseamănă.
Și ce
dacă stăm doar acas’?
Învățăm să ne fim iar.
Domino de cuvinte.
Selfie
La etajul trei nu este loc.
La etajul trei nu este timp.
La etajul trei cafeaua se răcește
prea repede ori prea greu.
De multe ori blocul se surpă,
din trei în trei ore,
fără a deranja;
Cifra trei este magică.
Un efect-fluture.
Ne este bine…
La ora trei, cuvintele lovesc pereții reci,
pictați cu degetele firave.
La trei ani, la șase, la nouă ani
Avem cumva voie să ne purtăm vina.
Ne naștem vinovați.
Cunoaștem efectul fluture,
minciuna –
râsul știrb al răsăritului,
îngenuncherile obosite,
în lumina frustă a apusului.
Trei zile la rând, cât trei clipe.
Tensiunea scade treptat.
La etajul trei,
așteptările ne mistuie.
Tac, lovesc greu. Nu arătăm decât
că ne este bine.
Perfecți. Surâdem crispați
într-un selfie repetabil,
dintr-un haos vital.
Și iubirea strigă
Aproape imposibil de auzit:
Unde e tolba cu săgeți, unde sunt aripile
de atins vise, nu ploaia de lacrimi, nu fulgerele
mâniei, nu toată graba umană...
Unde-i povestea de odinioară, de dragoste, de aur, de 50+
și îmbrățișările calde /
stearpă lumina vie din ochi.
Bolnavi și atât de goi
Gurile noastre,
două lipitori care ne curăță sângele și
târziul acesta cu ferestre deschise intră în noi.
Regrete, când unul, când celălalt. Cautăm fricile,
să ne scuze uitarea și ultima, vina.
Îmbrac transparența,
minciunile dor,
dor cât cuprinde. Imensitatea curge
nebună, singură, hâtră
și stinge stelele. Cu cerul liber
am rămas doar noi…
Ne-nvelim cu visele, ca să ne hrănim
sufletul
și să ne vedem. O, iubire, vindecă!
Mai aproape de voi
Aproape de casă, pașii te frig.
Dor,
dar e atât, atât de bine. Singur
în țara aceasta străină,
Ca un vers universul se simte
sensibil.
Mamă, copile,
mi-e sete.
Lumina mea dragă mă doare.
Pământul mă doare.
Are nevoie mai mare de voi,
Dar știu că așa sunteți bine...
Eu sunt doar bolnavă.
Zen
Nu am spus nimănui despre
cercul pe care l-am desenat.
Despre imaginea așezată
în aer. Femeia care știe să strige,
să apere, să jertfească noaptea,
fără vocea mulțimii.
Sunt tânără pasăre.
departe de cuib. Sunt penele păsării,
cercul ei refăcut din uscături
și durerile cărnii ce-și amintesc de fetița
de zece
ani când Nero mușcă cu bestialitate
pulpa fragedă. Mi s-a spus:
Arde părul de animal, protejează instinctele;
fii ZEN, poartă roșu, fă-ți cruce…
mă rog,
fugi de va fi nevoie, nimeni nu zice.
Ceva nu se potrivește. În cerc.
Tac, dacă sunt. Cât pot avea
din toate?
Și am crezut. Cercul acesta, eu.
Fără nicio protecție.
Nici timp să fiu.
Timp
să îmi mai lungesc oasele.
M-am visat zăpadă albă
Și am atins vârful cel mai înalt cu atâta ușurință.
Incredibil. Ca atunci când, amorțită de frică,
am născut tatuând pe pântece numele mamă.
Am luminat zarea de la un capăt la altul.
Când mi s-a dat timp, am priceput
că imposibil e doar un cuvânt aruncat în gol,
fără niciun efort care să îl facă
credibil. Adevărul. Adevărul e
Că am colindat alături de norii de plumb și
nu mi-a fost greu să-i întrec. Când, din urmă,
mi s-au așezat ca un nod de gleznă,
am știut că viața este deplină. Nu am cedat,
m-am făcut zăpadă să bucur copiii și câmpiile,
să fac din râsul lor soare și din pământul fertil
nou rod. Iată minunile!
Sunt
În ziua a șaptea. Ziua în care strig:
Am obosit. Jocul luminii gemene încremenește
în ochi nehotărât:
Niciodată!
Înțelegi? Îngerul te strigă o singură dată.
Îi simți răsuflarea pe umăr.
Gol.
Mi-am întins palmele
Pe asfaltul încins: poate moartea asta hâdă,
lentă, își topește gheața rotindă de umbre –
mă las să pricep.
La nadir. Regretele au unghii sfâșietoare
care fac cercuri să mă ridice…
Eu
Îmi rostesc numele și ecoul cu mine.
Altă umbră își lipește urechea
de asfalt. Cu palmele rug ard clipei.
Rugăciunea. Ascultăm împreună cântecul zorilor.
Copiii exuberanți niciodată nu-și plâng tristețea,
fericirea lor e o masă imensă, fluidă.
Cerul și el mai aproape de asfalt
cu un dans,
dans al ploii – chemare
să-i potolească încordarea de foc.
De smoală. De iască. Și parfum
de femeie.
Sunt
în prima zi și am renunțat
să mai obosesc. Dintr-atât. Doi îngeri strigă: mamăăă!
Niciodată străină luminii oranj de pe asfaltul ud.
Ți-am spus,
Nu am timp de tine.
Nu știai că în sufletul meu se coace boala
ca-ntr-un cazan de tuci. Se umflă acolo toate tăcerile,
toate fricile care fac
bube, spuma ce trebuia să fie deoparte de
bucata de carne. Nu am mâncat de trei zile, număr pastile.
Sunt toate patru sau...încă nu e prânz,
mai e până atunci pentru cea de-a șaptea zi.
Lasă-mă! Gâtul meu de sticlă nu mai are adâncime.
Refuz să ne vedem. Azi. Întâlnirile, de care îmi spui că m-ar scoate
în lume, mă fac să-mi ascund trupul.
Ochii mei sfidează singurul adevăr: „Nu am timp de tine,
citește-mă bine!”
Gura mea tace. Trupul meu tace. Tu taci.
Degetele mele nu tac. Ard. Citește-mă bine cum tac.
Sunt cer golit, mă sufoc. Îți scriu.
Citește-mă cum mă știi. Am fost pasăre.
Am fost lungimea aripii.
Am fost nor.
Când îmi întindeam visele
pe sub un geamul tău, m-ai văzut?
Tu erai visul. M-am născut vis și eu. Dar am tăcut,
să te scriu. Citește-mă!
Am pielea violacee. Ochii pădurii. Părul toamnei.
M-a născut și m-a făcut vis. Sunt trup. Sunt linia orizontului.
Îmi privesc mâinile. Diminețile, în apele cele mai reci.
Nu mă căuta. Citește-mă!
Nu mă întâlni. Caută-mă!
Acolo sunt mai puțin vers.
Fiecare literă mă dezleagă
ca un ecou învins. Uite-mă!
Fiecare frunză mă apropie
de fitilul acela încins. Aprinde-l.
Eu nu-mi mai ajung. Lumina, pereții.
Mă reconstruiesc în interior.
Ți-am spus.
Simt aerul unei bule. Cerul.
Citește-mă, uită-mă sau dă-mi
din aerul respirat profund.
Nu îmi cere să ne întâlnim. Iată-mă!
Ori dă-mi timpul tău, ca să mă iert
că nu pot. Citește-mă, să mă vezi.
Iubește-mi durerea.
Așa-i că nu poți să citești onest?
De ce să ne vedem?
Citește-mă. Atât aer îți mai cer.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Andreea Maftei
Citește aici poezii din volumul: Lebede roșii
Blog de autor: Andreea Maftei ~despre viață în câteva cuvinte~
Copyright © 2023 Andreea Maftei
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.