dis de dimineață aerul se ridică
dimineața ne găsește veșnic obosite cu pleoapele întoarse pe dos
am dat drumul la zațul de cafea pe conductă dintr-o ură patologică față de vecinul
care mereu face omlete cu prea mult ulei
de mi se întoarce stomacul pe dos
suntem mult prea tineri ca să fim importanți
suntem mult prea tineri deci punem palmele pe pământul rece
de unde ceața iese și se împrăștie până undeva
adânc în plămânul stâng
am respirat aerul greu și nu am identificat mirosul ăla
ca de primăvară pe care l-am simțit când am plecat ultima dată de acasă
suntem mult prea tineri
de ce suntem așa de îngândurați? împletim palme pe frunți
pe umeri și pe brațe
ne strângem disperați unii pe alții ca să nu cădem pe scări și să ajungem sub pământ
ridicăm câte un deget să vedem în ce direcție bate vântul
și mergem și noi cu el
către cel mai frumos loc de pe pământ, poate
ceața se zbate ca un animal sălbatic printre firele de înaltă tensiune
și printre firele pierdute ale autobuzelor
am învățat fiecare formă de autobuz
unele sunt făcute să fie mai înghesuite, cu mai multe locuri de stat jos
altele sunt făcute pentru mine când iau busul pentru o singură stație
îmi îngheață mâinile pe bara de autobuz și înjur ușor sub condensul provocat de
atâtea guri
de atâtea persoane care se duc în direcții diferite
toți coboară aproape la stația unde cobor și eu. mă izbesc de câte un om
într-o grabă intensă de a ajunge la un "acasă" prefabricat.
am stat pe balcon la muncă, am plâns, am fumat o țigară și am sunat-o de 2-3 ori pe bunic-mea dar nu a răspuns. și iar mă simt alienată.
ceața se zbate ca un animal sălbatic pe balustrada balconului
pe căminele economica și pe fsega
pe strada lungă care desparte clădirile corporațiilor
ceața se zbate pe sub pielea subțire a gâtului meu. dacă tragi odată de piele
și o lași să se izbească înapoi
ceața iese pe gură. intoxicație
cu mizeria orașului.
peisaj urban - ai fost pentru mine
și casă dar și cel mai mare blestem de beton și de sticlă
cu frânturi de case pierdute - oameni care nu-și vând pământul
și rămân ei și cu câinii lor turbați din curți printre mormanele astea idioate de blocuri și cămine
și corporații și magazine
și totul este departe și totuși prea aproape
și prea sufocant. și vreau să mă duc acasă
dar mai am încă 2 ore aici. și oftez și mă gândesc la tine
cu îngrijorare caracteristică. șterg o lacrimă
iau tutunul și îl stâng în pumn
și apăs pe clanța ușii.
aștept să pun capul pe umărul tău noaptea. să ne trezim din nou
să ne bem cafeaua și să o luăm de la capăt
în lumea asta profund plictisitoare.
imaginar poetic
sau cum plasez o palmă peste cada jegoasă
ca să urcăm împreună în ea
stăm în mizerie ca doi copii fericiți
ne jucăm în pământul aruncat peste mormânt
am și plâns amarnic uneori
udând pământul peste care au crescut buruieni. le iei cu o mână
și cu cealaltă îți desfaci pieptul de bărbat în devenire
și le bagi acolo. ca zarzavatul la congelator. dacă
după un cutremur totul s-ar surpa
mi-aș băga nasul în tricoul tău și aș spune că
am trecut și prin mai multe rele
îți pui mâinile strategic după ceafă în timp ce rulează o piesă pe care
probabil niște puștani din '80 dansau cu riscul de a fi săltați de securitate
și te gândești sec la ce ar mai fi putut să existe
la o mână distanță
Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Olivia Călin
Citește aici: Olivia Călin - may we live in interesting times
Copyright © 2023 Olivia Călin
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.