escape room
labirint contemporan
nu se mai sfârșește
nevroza și angoasa,
scăpare, scăpare, scăpare.
de ce ți-e teamă?
de ce fugi?
nu te uita în spate,
caută soluția.
cheia aurită
zace pe lanțul timpului
combinația cifrului,
aparține seifului minții.
patru pereți
roșu, alb, roșu, alb
captivitate,
pereți sterili, podele pătate cu sânge.
SOS
nu lăsa oamenii
să-ți calce pe inimă,
o strivesc.
cu cizme negre, grele, mânjite cu esența vieții
se dansează aprig cazacioc
până la epuizare,
te storc de vlagă.
scăpare, scăpare, scăpare,
altfel, aici se moare.
contradicții
sunt oala sub presiune
care stă să bubuie
un scâncet și un plânset
revărsat peste stația pustie de metrou.
sunt ființa
care azi simte prea mult
și scuipă cu venin în cuvinte
ca mâine să uite tot ce s-a întâmplat.
sunt cea care își cere scuze azi
și mâine se trezește cu inima bubuindu-i în piept
echilibrul nu și găsește locul aici.
un suflet care tremură
mai mult de teamă
decât de frigul de afară
timpul merge în buclă
și trebuie să accept
că uneori sunt ceea ce nu îmi doresc să fiu.
sunt oala sub presiune
care stă să bubuie
un scâncet și un plânset
revărsat peste stația pustie de metrou.
sunt ființa
care azi simte prea mult
și scuipă cu venin în cuvinte
ca mâine să uite tot ce s-a întâmplat.
sunt cea care își cere scuze azi
și mâine se trezește cu inima bubuindu-i în piept
echilibrul nu și găsește locul aici.
un suflet care tremură
mai mult de teamă
decât de frigul de afară
timpul merge în buclă
și trebuie să accept
că uneori sunt ceea ce nu îmi doresc să fiu.
repaus
să poți să nu vorbești
și să fie ok
apoi să mai vrei liniște
și să ai răbdare până
când lumea tace pe de-a-ntregul.
și chiar așa știi
că atunci
va fi mai bine
ca oricând.
să poți să nu vorbești
și să fie ok
apoi să mai vrei liniște
și să ai răbdare până
când lumea tace pe de-a-ntregul.
și chiar așa știi
că atunci
va fi mai bine
ca oricând.
uneori îmi pierd mințile
la fel de repede cum beau ceaiul de dimineață
nu ești aici să strângi cioburile
eu sunt pe parchetul rece
cu pătura care îți imprimă mirosul
și nu pot să mă adun
poate într-o zi nu vei mai trece pragul apartamentului 13
ci vei închide ușa după tine
regret, durere, lacrimi
și totuși, nu vor fi suficiente să te mai uiți înapoi.
am obosit să mai sper
că se vor aranja lucrurile
nu mai am încredere în timing
totul în jurul meu mă consumă
ce speranță să mai am
când momentele mele de declin
se simt la fel de apăsătoare
ca o rană deschisă la nesfârșit?
ce speranță să mai am
când am obosit să fug:
oportunități și metrouri ratate în grabă
accidente peste accidente
“am greșit, îmi pare rău”
nu mi spală păcatele
sau rușinea de sine
până și inspirația îmi scapă
printre gratiile minții
în ultima vreme
totul e finit, abstract și totuși
incomplet
Note despre mine însămi:
Ioana Florescu (n. 17 septembrie 1998, Pitești): Numele meu este Ioana Florescu, am 23 de ani, sunt masterandă în cadrul Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative - SNSPA din București. Urmez calea poeziei de aproape opt ani dar am publicat totuși doar în ultimii doi-trei ani. Poeziile mele se regăsesc în publicațiile zine fem, EgoPHobia, Revista Euphorion, Jurnalul de Sâmbătă și Mad Zine. Pentru mine, poezia reprezintă o formă de descătușare emoțională. Scrisul în sine este cea mai pură formă de terapie, documentând și alinând dureri deopotrivă.
Citește aici: Ioana Florescu - show, hold & șold, Ioana Florescu - Loneliness
Copyright © 2021 Ioana Florescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.